„Dorul neobosit al copilului mic pentru dragostea și prezența mamei sale este la fel de mare ca foamea lui de hrană” iar absența ei generează inevitabil „un puternic sentiment de pierdere și furie. ” Bowlby
”Cine a avut norocul să-și poată forma în interiorul sau imaginea unei mame iubitoare, se va considera în profunzimile sale drept un om demn de iubire; cel care a avut nenorocul de a fi trebuit să formeze în interiorul sau imaginea unei mame aspre și respingătoare se va simți în profunzimile sale un om nedemn de a fi iubit și va avea nevoie de mult timp și de multe experiente noi pentru a putea crede că și el merită să fie iubit.” F Riemann
Atașamentul matern este pentru copil forma primordială de legătură sufletească, care marchează profund viața ulterioară a ființei. Atașamentul matern stabilește structura fundamentală a psihicului copilului, felul în care se va conecta cu ceilalți și tiparul relațional cu viața însăși. Mama și copilul său vor căuta instinctiv contactul emoțional, de aceea acest proces inconștient poate fi perturbat, pe termen lung, numai printr-o influență masivă încărcată de sentimentele negative ale mamei. Schimburile emoționale dintre cei doi trec de la unul la altul, dar sentimentele mamei fiind mai puternice sunt determinante. Felul în care mama își trăiește sentimentele formează pentru copil tiparul lumii lui interioare, fundamentul pe care-și va clădi dezvoltarea sufletească și propria identitate.
Copilul fiind o prelungire a sufletului mamei sale, el exprimă prin ceea ce simte și prin felul în care se comportă, ceea ce mișcă în cea mai profundă intimitate a mamei. Funcțiilor senzoriale ale copilului nu-i rămâne ascuns nimic din trăirile sufletești ale mamei lui pentru că el le ”supraveghează” constant. Copilul are nevoie de disponibilitatea emoțională a mamei, de dragostea și devotamentul ei necondiționat, pentru starea lui de bine și siguranță, care-i înlătură sentimentul de anxietate, de neliniște sufletească pe care nu știe încă să o gestioneze. Dacă mama este nefericită din cauza lipsurilor sau a relației cu partenerul ei și încearcă să ascundă aceste sentimente, copilul îi sesizează cele mai intime trăiri sufletești. Copilul este oglinda în care se reflectă cu fidelitate sufletul mamei, structura ei psihică și emoțională.
Părinții sunt pentru copiii lor primii mentori reali din viață, ei furnizându-le primele repere de orientare în lume, primele informații și învățături despre lucruri, fenomene și societate, primele sfaturi, norme și reguli de conduita. Prin natura relației, mama îl face pe fiul ei conștient de realitatea lui sexuală, de diferența fundamentală dintre cele două sexe. Din acest motiv, de cele mai multe ori, primele fantezii erotice și povești de dragoste se nasc între mamă și fiu/tată și fiică. La trei sau patru ani majoritatea băieților vor să se însoare cu mama lor iar fetițele să se mărite cu tatăl.
Prin faptul că dă viață copilului, mama în sens arhetipal, simbolic, îl introduce în legea ocrotirii, a devotamentului, a dăruirii de sine și a deschiderii către el însuși și lume. Relația mamă-fiu este una delicată deoarece fiii, spre deosebire de fiice, la vârsta adultă vor intra în relații de cuplu și sexuale cu o parteneră de același sex cu mama sa. Iar pentru ca aceste viitoare relații să urmeze o cale armonioasă este nevoie de o clară diferențiere psihologică între parteneră și mamă. Dacă aceste granițe nu sunt bine stabilite la începutul vieții băiatului teritoriile se vor amesteca iar fiii vor transfera inconștient atributele mamei viitoarei partenere. Astfel bărbatul se va trezi în ipostaza copilului lipsit de apărare în fața parteneri dezorientate care nu știe ce ar putea face cu toată puterea dată de partener, sau care trebuie să-i suporte furia, loviturile, jignirile, care foarte probabil sunt adresate altcuiva și nu ei. Pentru ca relația dintre mamă și fiu să se limpezească este nevoie de prezența mediatoare a tatălui, care este împăciuitorul acestei separări. Fiul sănătos separat de mamă va putea preveni conflictele și va putea avea relații de iubire trainice.
Dacă tatăl nu este consistent în relație, puternica legătură ce-l unește cu mama nu se desface, dimpotrivă se va consolida prin fascinația naturală a unui sex pentru celălalt. Între mamă și fiu se naște o căsătorie simbolică, întărită de lipsa tatălui pentru că acesta nu-și îndeplinește funcția de a-l ajuta pe copil să-și dezvolte individualitatea psihică. Femeia devenită mamă, lipsită de atenție, afectivitate și sprijin, acum ar avea cea mai mare nevoie de el pentru a nu uita că este mamă dar și femeie. Astfel, ea simțindu-se iubită, dorită, ar putea să se mențină vie și nu s-ar pierde în rolul de mamă. Decepția afectivă a femeii lipsită de atenție soțului va face din fiul ei un substitut de partener. Ea va trece de la puiuțul meu, la bărbățelul meu, plasându-și fiul în locul unde ar trebui să fie partenerul. Consecințele asupra fiului vor fi: slabă prețuire de sine, dependență afectivă, relații instabile cu femeile din viața lui sau continuă să depindă de mama pentru a lua cele mai importante hotărâri.
Aceste mame spun adesea: ”Îl iubesc atât de mult, că-mi vine să-l mănânc!” Iar viitorul bărbat va fi într-o continuă luptă cu un complex matern care-l ”devorează”. Este foarte greu pentru fiu să nu se lase fascinat de forța arhetipală a mamei, care se manifestă prin intermediul trăirilor emoționale senzoriale greu de reprimat. Acestă mamă a cărei viață este lipsită de sens și consistență, începe să se simtă împlinită și umple golul lăsat de vidul emoțional din viața ei, cu propriul fiu. Copilul devine pentru ea micuțul zeu, mama face totul iar copilul nu face nimic, și ca adult va deveni iresponsabil. Când va intra într-o relație, el va pretinde de la partenera lui aceleași servicii. Fără să știe, mama țese în mod inconștient destinul nurorii!
Această angoasă în fața cerințelor mamei îi va determina mai târziu să se teamă de relațiile cu sexul opus, se va teme să nu cadă iar în mâinile unei femei fără a se putea apăra. Aceste probleme dispar când bărbatul își rezolvă problemele cu mama. Când mama își reprimă dorințele față de băiat pentru că are un partener satisfăcător, ea ușurează procesul de creștere și individualizare. Un fiu independent de trăirile anxioase ale mamei lui nu va avea dificultăți în a-și impune limite, nu îi va fi greu să se angajeze spunând Da, sau să refuze spunând Nu, sau să se afirme în lume.
O altă consecință negativă a legăturilor nerezolvate cu mama este interdicția de a aparține pe plan amoros, afectiv. Sexualitatea lui poate deveni total separată de afectivitate. El va putea face sex dar nu se va putea dărui afectiv atâta timp cât lumea sentimentală a sufletului său aparține mamei. El va trebui să sacrifice iubirea celor care se apropie de el pentru a nu înfuria ”dragonul” matern. O altă consecință nefastă ar fi auto-erotismul, pornografia, exploatând această situație psihologică. Bărbatul se masturbează în fața unor femei pe care nu le poate atinge, ca un copil care visează în spatele ferestrei, entuziasmat și satisfăcut de gândul că într-o zi va fi liber.
Pentru o mamă care și-a sacrificat tinerețea și a investit emoțional în fiul său, când acesta va ajunge la pubertate, îi va fi greu să se dea la o parte. Acest moment poate fi unul de cotitură, de rezolvare a conflictelor, dacă mama îl eliberează și-i dăruiește copilului forța vitală. Este vârsta la care simt nevoia să-și afirme puterea, căutând aprobarea și dezaprobarea pentru a-și dovedi că sunt bărbați. Cu cât fuziunea cu mama este mai strânsă, cu atât mai grea va fi lupta de separare. Cea mai bună metodă de a evita această luptă este de a fixa limite când copilul este mic, între teritoriul mamei și cel al copilului. Pentru a se apăra de ingratitudinea fiului care va dori să se afirme ca băiat mare și ca bărbat, mama va fi nevoită să-i acorde cât mai multă libertate. Refuzul limitelor mai poate fi exprimat prin consumul de alcool sau droguri, depresie sau incapacitatea de a suporta frustrările. În aceste condiții, mama simțindu-se vinovată, vrea să-și ia copilul sub aripa ei protectoare. Ea crede că nu a făcut destul, când de fapt a făcut prea mult! Mamele vulnerabile nu se pot distanța suficient de fiul lor, pentru a-l lăsa să-și poarte singur crucea.
Când femeia se identifică total cu rolul de mamă își reprimă nevoia de afirmare personală, iar printre consecințe se numără limitarea autonomiei copiilor, care poate fi văzută ca o amenințare. Chiar dacă este conștientă că trebuie să-i lase pe copii să-și trăiască viața, nu le va permite să se separe de ia. Mama va trăi această separare ca o pierdere a identității, va avea impresia că dacă nu este mamă cu normă întreagă, nu este nimic.
Sunt foarte multe mame care cred cu tărie că ele trebuie să fie doar mame bune. Din teama de a nu fi considerate mame rele și arătate cu degetul, acestea nu vorbesc despre femeia-mama care s-a săturat, care este obosită și care simte lehamite. Deși toate o trăiesc în sinea lor, ele nu consideră că au acest drept, perfect legitim. Se tem să-și dea o pauză, să se rupă un pic din contextul matern, își impun să fie mame judecându-și aspru asemenea gânduri, firești de altfel. În aceste condiții, agresivitatea acumulată în interior, se va manifesta în exterior sub formă de boli, răniri, ticuri nervoase sau crize depresive sau accidente de tot felul. Aceste manifestări reprezintă pentru ele ”avantajul” de a face o pauză, fără să pară în ochii lor și a celorlalți că stau degeaba. Conflictul interior al mamei epuizate, găsește în boală sau accident o supapă de evacuare. Pentru că toate grijile pe care le poartă în suflet, nu dispar, ele se acumulează în interior unde continuă să influențeze, să somatizeze. Iar mamele ar trebui să devină conștiente că astfel de crize pot reprezenta o ocazie de a spune sincer: ceva nu merge bine!
Mamele cărora le-a lipsit tatăl vin în relația de cuplu cu un complex patern negativ, prin urmare creativitatea lor este reprimată, sunt dezamăgite de partener și-și cresc copilul pentru a face din el un zeu, sau sunt exigente. Fiul dezvoltă un complex matern negativ ca reacție la presiunile mamei. Formele sub care se poate manifesta umbra maternă neconștientizată sunt: supra-protecție, perfecționism, violență, narcisism, culpabilizare sau deficit de atenție.
Ca plată pentru sacrificiul ei, mama perfecționistă pretinde de la copiii ei performanțe înalte, deoarece prin intermediul realizărilor lor își păstrează o bună imagine despre sine. În fața părintelui perfecționist, copilul va face tot ce poate el pentru a-l mulțumi, de teamă să nu piardă iubirea și atenția acestuia. Copilul devine la rându-i perfecționist, iar din cauza presiunii pusă pe umerii lui, va răspunde cu depresie.
Dorind să-și menajeze copilul de greutățile vieții, mama supra-protectoare, îi va face un deserviciu. Fiul supra-protejat devine dependent, sensibil, pasiv și anxios pentru că nu i s-a permis să-și dezvolte propriile mijloace de a reacționa și de a se apăra la nevoie.
Mama suficient de bună este caldă, atentă și iubitoare, îi înțelege reacțiile fiului ei și se adaptează la ele. Reacționează când acesta are nevoi, impune limite si norme când situația o cere. Mama suficient de bună dezvoltă în copilul ei o schemă emoțională sănătoasă de adaptare: mama, oamenii și lumea sunt de încredere. Ceea ce-l va ajuta mai târziu în viață să dezvolte cu ușurință relații profunde și stabile, îl va ajuta să gândească pozitiv despre el și ceilalți.
În societățile tradiționale fiul reprezintă moștenitorul, cel care duce mai departe numele familiei. Din acest motiv mamele se simt puse în valoare prin fiul lor. Dar, ca femeie, mamei îi este greu să empatizeze, să se relaționeze cu sufletul masculin al fiului ei, în special când relația cu funcția paternă este deteriorată. Astfel mama are tendința de a-l considera și de a-l educa pe fiul ei ca o fetiță, iar fiii trebuie să facă față conflictului de a-și dezvolta masculinitatea sub tutela ei. Fără un tată prezent acest conflict psihic este și mai greu de rezolvat. Fiii și mamele lor sunt legați sufletește pentru toată viața. Atâta timp cât aceste conflicte nu sunt rezolvate, bărbatul adult va trage după el această povară în toate relațiile intime și profesionale.
Venim în această viață cu ajutorul mamei de care suntem atașați și care va trăi mereu înăuntrul nostru. Din momentul în care ne găsim în pântecul matern și în primii ani după ce părăsim acest paradis pierdut, experiența cu mama ne modelează creierul, pune bazele personalității și a temperamentului afectiv. Când mama poartă în suflet o traumă sau suferă o ruptură cu propria mamă sau tată, legătura tandră dintre mamă și copil are de suferit și nu de puține ori este devastatoare. Pentru a evita această suferință inutilă calea de rezolvare este compasiunea, toleranța, iertarea sau conștientizarea. Cereți ajutor, permiteți-vă să fiți obosite și vulnerabile, căutați din cele câteva mii de metode existente să fiți suficient de bune, nu perfecte.
Referințe:
Arhetipurile și inconștientul colectiv, CG Jung (Aspectele psihologice ale arhetipului mamei)
Traumă, atașament, constelații familiale, Franz Ruppert
Există iubiri fericite, Guy Corneau
Cu multă sinceritate,
P.S. Dacă îți place ceea ce citești și consideri că acest articol ar putea ajuta, oferă și altcuiva posibilitatea de a afla despre el!
Photo: Unsplash.com, https://www.pexels.com/
