În domeniul psihologiei și al informării adecvate asupra impactului traumei, conceptul de „parentified child” deține o greutate semnificativă, în special în munca renumitului medic și autor, Gabor Maté. Perspectiva sa face lumină asupra unui fenomen care, deși adesea trecut cu vederea, are un impact profund asupra dezvoltării emoționale și psihologice a copilului.
Dar ce înseamnă exact să fii un copil parentificat și cum îți modelează acest rol viața
Conceptul de „parentified child” ne definește pe aceia dintre noi care, din cauza unor circumstanțe, deseori în afara controlului nostru, am fost constrânși copii fiind să ne asumăm responsabilități sau roluri asemănătoare unui adult în cadrul familiei. Acest lucru se întâmplă de obicei atunci când nevoile noastre emoționale, psihologice sau fizice au fost neglijate, trecute cu vederea sau umbrite de nevoile altora, în special ale părinților noștri. Această dinamică nefirească ne constrânge către asumarea unor roluri sau responsabilități de îngrijire care sunt inadecvate pentru stadiul nostru de dezvoltare.
În esență, ne asumăm rolul și responsabilitățile care ar aparține în mod normal părintelui. Practic, din copii ne transformăm în îngrijitorul, ancora emoțională sau cel care rezolvă problemele familie. Acest rol poate include îngrijirea fraților, gestionarea sarcinilor casnice sau chiar oferirea de sprijin emoțional părintelui. Această inversare a rolului perturbă ordinea firească a relațiilor, în care părintele nostru ar trebui să ne îngrijească pe noi, iar noi ar trebui să ne bucurăm de singura perioadă din viață în care trăim fără griji și responsabilități.
Povara emoțională a parentificării
Rolul de copil parentificat ne obligă să ne simțim responsabili pentru bunăstarea emoțională a părinților, vom încerca constant să le rezolvăm problemele sau să devenim în locul lor părinții fraților noștri. Unul dintre elementele de bază ale experienței copilului parentificat este povara emoțională pe care o poartă. În familiile în care părinții nu-și pot îndeplini rolurile, poate din cauza traumelor nerezolvate, a unei boli, a dependenței sau a propriei imaturități emoționale, vom ajunge să ne neglijăm propriile emoții și nevoi. Prețul pe care-l plătim este unul foarte scump cu urmări nefericite: ne abandonăm pe noi înșine, ne reprimăm propriile emoții și ne pierdem autenticitatea. Suntem conduși în acest sacrificiu de sine de o nevoie profundă de supraviețuire, iubire sau aprobare.
Pierderea copilăriei și consecințele pe care le vom trăi
În calitate de copil părinte vom pierde sau vom reduce la minim experiențele normale ale copilărie: jocul, explorarea, libertatea, siguranța atașamentului pentru care trebuie să ne sacrificăm sinele. Ne privăm de singura perioadă din viață în care am putea trăi lipsiți de griji. În schimb, devenim hiper-concentrați pe îndeplinirea cerințelor care ne sunt impuse, ceea ce duce la provocări emoționale și de dezvoltare care pot persista până la vârsta adultă.
Gabor Maté subliniază că această responsabilitate prematură poate avea efecte profunde și de durată asupra dezvoltării noastre psihologice. Pe măsură ce îmbătrânim, ne va fi tot mai greu să punem limite în relațiile cu ceilalți, vom dezvolta sentimente de inadecvare și incapacitatea de a ne prioritiza propriile nevoi. Simțul cronic al responsabilității și perfecționismul care ne va caracteriza poate duce, de asemenea, la epuizare, anxietate, tulburări psihice sau boli fizice și dificultăți în a forma relații sănătoase.
Cum ne va fi impactată viața pe termen lung
Impactul rolului nefiresc de copil parentificat nu se termină odată cu copilăria. În calitate de adulți, viața ne va fi marcată de acest model vătămător de relaționare care ne forțează să ne ignorăm pe noi înșine pentru a avea grijă de ceilalți. Vom urma acest model compulsiv și automat, inconștient.
Vom continua să prioritizăm nevoile altora față de propriile nevoi, conduși de convingerea înrădăcinată că valoarea noastră este legată de capacitatea de a avea grijă și de a repara nevoile celor din jur. Acest lucru se poate manifesta în diferite moduri, de la asumarea prea multor responsabilități în relații personale sau profesionale, până la atragerea de parteneri care sunt la fel de nevoiași sau dependenți. Vom sacrifica tinerețea, potențialul de creștere sau libertatea de a călători, de a experimenta o altă țară sau un alt job pentru a rămâne prizonierii părinților imaturi emoțional sau incapabili să-și rezolve propriile nevoi.
Mai mult decât atât, în calitate de adulți ne putem lupta cu lipsa acută a încrederii în sine, ne va fi dificil să spunem „nu” sau să cerem ajutor. Poverile emoționale nerezolvate din copilărie ne pot determina, de asemenea, să compensăm prin suprarealizări, perfecționism sau un sentiment cronic de vinovăție atunci când încercăm să ne concentrăm asupra propriilor nevoi.
Un părinte bolnav, violent, stresat sau dependent îl constrânge pe copil să-și suprime nevoile pentru a-și păstra relația de atașament, pentru a se simți util sau pentru a simți că aparține și nu este singur. Este un model profund defectuos cu ajutorul căruia încercăm să ne conectăm cu părinții noștrii și care apoi devine modelul sau mecanismul de coping pe care-l vom folosi mai târziu în relație cu viața însăși. Relația devine toxică atât pentru copil cât și pentru părinte pentru că într-un final nimeni nu are nimic de câștigat. Dimpotrivă, atât copii cât și părintele/părinții vor plăti cu propria sanatate această relație distructivă. Părintele nu va fi nevoit să crească emoțional și nici nu va putea să învețe că este responsabilitatea sa să-și gestioneze nevoile și problemele atâta timp cât copilul o face în locul său. Pentru copilul parentificat corpul său va spune NU în locul lui prin depresie, o tulburare sau o boală. Părintele intră în regresie, devenind un “etern copil neajutorat” iar copilul va deveni un adult disfuncțional. În condițiile acestea, cine de cine mai poate avea grijă?
Tot ceea ce este anormal, creează anormalitate!
Vindecarea copilului interior parentificat
Vindecarea copilului interior parntificat necesită o înțelegere profundă a acestor dinamici timpurii și o abordare plină de compasiune a îngrijirii de sine. Gabor Maté pledează pentru recunoașterea și procesarea experiențelor din copilărie care au dus la parentificare. Înseamnă că este firesc să ne permitem nouă înșine să jelim după copilăria pe care n-am avut-o, după adolescența pe care n-am trăit-o sau după tinerețea de care nu ne-am putut bucura.
- Este nevoie de o constantă reamintire a rolurilor firești: respectiv părintele se îngrijește de nevoile copilului, nu invers.
- Adultul de mai târziu își poate ajuta financiar părintele, dacă poate!
- Îi poate fi alături când acesta se găsește în suferință sau nevoie, dar NU se sacrifică pe sine!
- Acceptă destinul părintelui!
- Nu te abandona pe tine însuți!
- Reconectează-te cu propriile nevoi și emoții!
Munca terapeutică poate fi esențială în acest proces, ajutându-ne să ne eliberăm de tiparele disfuncționale ale sacrificiului de sine, să dezvoltăm relații sănătoase și echilibrate. Travaliul terapeutic ne poate învăța să stabilim limite, să dobândim compasiune pentru noi înșine. Ne poate învăța să ne acordăm prioritate. Aceștia sunt doar câțiva pași cruciali în această călătorie de vindecare și de refacere a sentimentului de sine.
Pentru toți cei care ne regăsim în această descriere, este important să știm că recuperarea este posibilă. Înțelegându-ne trecutul, acceptându-l și integrând ceea ce a fost cândva viața noastră, învățăm noi modalități de a avea grijă de sine.
DA, este posibil să trecem de la o viață încărcată de obligații și neglijare de sine la una de echilibru, compasiune de sine și împlinire adevărată.
Cu multă sinceritate,
P.S. Dacă îți place ceea ce citești și consideri că acest articol ar putea ajuta, oferă și altcuiva posibilitatea de a afla despre el!
Photo: Unsplash.com, http://Pexel.com
