Au fost momente in istoria evolutiei omenirii in care stramosii nostri aveau de infruntat pericole reale care le amenintau viata in orice clipa. In aceste conditii apartenenta la grup era necesara supravietuirii si nimeni nu voia sa ramana singur din motive de siguranta fizica. Trecerea de la instinctul de supravietuire ca specie la imperativul social a devenit unul dintre cele mai mari obstacole in calea acceptarii de sine. Amenintarile zilelor noastre vin din partea propriei specii si tintesc sanatatea psihica, emotionala. Iar una dintre cele mai neplacute este teama de a nu fi acceptat de catre ceilalti, de a fi judecat, care are o influenta puternica asupra felului in care gandim si asupra sentimentelor pe care le avem pentru noi si ceilalti. Acest lucru alimenteaza cu succes anxietatea existentiala, devenita marcarul societatii actuale.

Faptul ca noi cautam aprobarea celorlalti, ca depindem de ceea ce cred alti oameni despre noi are drept consecinta pierderea propriei autenticitati si a sinelui real. In aceste conditii, gandurile si comportamentul nostru devin un mijloc de a incerca sa fim pe placul altora, de a ne conforma unui tipar care vine din afara noastra. Si cum am putea in aceste conditii sa devenim cine suntem destinati sa devenim? Cum am putea sa ne manifestam autentic sinele? Sa fim fericiti? Merita oare?

Pe de alta parte, sa fim complet indiferenti la ceea ce spun ceilalti despre noi este o iluzie. Noi suntem fiinte sociale si fericirea sufletului depinde de legaturile umane cu ceilalti. In limite sanatoase, parerea celorlati merita ascultata si cantarita, intrucat este o modalitate de a constientiza propriile defecte. Vorbesc despre acei oameni minunati, prezenti in viata noastra care ne cunosc si in care avem incredere.  Dar de la a asculta sfatul parintilor, prietenilor sau celor apropiati si pana la a deveni dependenti de parerea altora este o cale lunga care merita lamurita.

Merita sa ne uitam in gura lumii? Este benefic?

Este important sa clarificam un fapt care nu mai poate fi contestat: modul in care ajungem sa gandim despre noi insine se formeaza in timpul copilariei prin modul in care parintii nostri sau alti membri apropiati ai familiei ne-au tratat si s-au comportat cu noi in acea perioada. Cei care au crescut cu o stima de sine scazuta pentru ca au fost desconsiderati in copilarie, maltratati sau abandonati, continua la maturitate sa aiba aceeasi parere incapatanata despre ei in ciuda tuturor succeselor exceptionale pe care le au in viata lor: “Nu sunt suficient de bun!”

Aceasta nevoie de aprobare are la baza frica. Mecanismele pe care le invatam in timpul acestor ani de formare vor avea un efect puternic asupra restului vietii. In mod ideal, cei care cresc intr-un mediu iubitor si securizat vor depasi cu mai multa usurinta parerile altora si nu vor depinde in mod nesanatos de ele.

Foarte multi dintre noi, din cauza mecanismelor invatate in copilarie si din cauza unei slabiciuni deosebite a naturii noastre ignorante punem atat de mult pret pe parerea altora. Cu greu ne explicam bucuria ce o simtim indata ce constatam ca cineva are o parere buna despre noi sau ne linguseste orgoliul. Desi, la cea mai mica cugetare, am constata ca parerea altora in sine, este lipsita de insemnatate pentru fericirea noastra.

Gustave Le Bon spunea ca “nu ai nevoie sa fii laudat cand esti sigur pe tine; cine cauta lauda se indoieste de valoarea sa proprie.”

Pentru fericirea noastra ceea ce conteza, ceea ce este insemnat se afla in noi. Lucrurile din afara ne aduc o satisfactie momentana, ele au o influenta indirecta si scurta pe care o platim cu un pret mult prea mare. Traiul nostru bun si fericirea la care visam se gasesc in continuturile mintii si lumea noastra interioara. Aici se naste dispozitia buna si rea, caci ele sunt rezultatul gandirii, simtirii, motivatiei sau valorilor la care ne raportam. Omul cu temperament linistit, bland, cu o minte justa si atent la ceilalti poate gasi multumire in imprejurari mai putin fericite. Acestea sunt insusiri pe care nici rangul social, nici bogatia nu le pot inlocui, cu atat mai putin parerea altora. Goliciunea sufletului, seceta constiintei si goliciunea mintii ne fac sa cautam mereu ceva fara de care nu ne simtim impliniti: posesiuni, distractii, placeri de tot felul sau linguseli inutile.

Ceea ce “suntem” cantareste mai mult pentru fericirea de zi cu zi dacat ceea ce “se spune despre noi”. Saracia lumii interioare, a mintii produce saracie lumii exterioare in care ne ducem traiul. Atunci cand caracterul nostru este de calitate rea, slaba, toate placerile sunt precum vinurile bune intr-o gura amara ca fierea. Epictet spunea ca: ”pe oameni nu-i misca lucrurile, ci parerea lor despre lucruri”, asta inseamna ca nu parerile altora sau posesiunile noastre materiale ne aduc fericire sau nefericire. Ci ceea ce semnifica ele in impresia noastra, ceea ce credem noi ca spun altora despre noi. De aceea, cu cat cineva are mai mult in sine insusi, cu atat mai putin ii trebuie ceva din afara si cu atat mai putin va fi interesat de ceea ce zice lumea despre el. Cel mai bun ajutor si cel mai mare sprijin il gasim in noi insine. Daca stim sa ne pretuim ne asemanam cu o odaie vesela, curata, luminata si incalzita de o “soba” interioara, in mijlocul gerului cumplit al unei nopti de iarna.  

“Fericirea ne-o facem sau ne-o gasim, fiind marginiti in noi insine oriunde ne-am afla” Oliver Goldsmith

Atunci cand perspectiva unei functii, banii, posesiunile, sau aplauzele lumii nu ne vor mai afecta, atunci stim sigur ca nu ne mai pierdem pe noi insine pentru a ne potrivi intentiilor de rand si gustului lumii. Acestea de cele mai multe ori nu se potrivesc cu ceea ce suntem noi si ceea ce simtim. Este, deci, o risipa de timp uriasa sa pierdem ceva din noi ca sa castigam altceva din afara. Sa ne amintim atunci cand cineva ne critica ca acele vorbe sunt o reflectare a ceea ce omul poarta in suflet. Cel care critica, se critica pe el! In general oamenii sunt centrati pe propriul eu, pe propria persoana si asta le ocupa mintea intreaga. Daca azi a spus ceva, maine neaga. Merita sa te framanti pentru ceva atat de nesemnificativ?

Pretul pe care-l punem pe opinia altora ne aduce in suflet o ingrijorare permanenta care depaseste orice scop intelept. Daca cercetam mai de aproape vom constata uluiti ca mai mult de jumatate din temerile si spaimele pe care le-am trait s-au nascut din teama fata de opinia oamenilor. Ea este temelia amorului nostru propriu, atat de des atins, a grandomaniei si ingamfarii noastre. Fara aceasta nebunie a mintii intunecate luxul si dorinta de a epata nu ar fi posibile. Si ce jertfa cere acest delir al nostru! Acest ghimpe chinuitor pe care il infigem in propria carne este o ratacire fireasca care vine dintr-o copilarie indepartata la care putem renunta. Singura conditie este sa devenim constienti de ea!

Ce putem face?

Atunci cand suntem lipsiti de judecata proprie si mai ales cu totul incapabili de a ne pretui, urmam obedienti autoritatea altora si parerea lor. Cand ne traim viata asa ne asemanam cu un mare virtuoz in arta muzicala care se simte magulit  de aplauzele zgomotoase ale publicului sau compus din oameni surzi, cu exceptia catorva, care imediat ce vad miscandu-se mainile celor care aud, bat si ei din palme pentru a-si ascunde unul altuia cusurul.

“Si apoi, capetele multimii sunt un lacas prea mizerabil pentru ca fericirea cea adevarata sa se poata adaposti in ele.” A Schopenhauer

O modalitate sanatoasa de a scapa de aceasta nebunie este sa o privim, asa cum este, o nebunie, si prin urmare sa recunoastem cat de false, gresite si absurde sunt cele mai multe judecati pe care oamenii ni le adreseaza. Merita oare atat de multa atentie? Sa intelegem cat de putina influenta reala pot avea asupra noastra, in cele mai multe cazuri, aceste opinii. Daca am reusi sa incercam, macar o data, sa ne descotorosim de aceasta povara pe care o caram in spate am observa o binevenita liniste a sufletului, o veselie eliberatoare, o purtare fireasca  si dreapta fata de noi si celelalte fiinte.

Vor fi mereu in viata noastra oamenii care ne vor sustine si aproba si altii care nu o vor face. Ceea ce este demn de retinut este faptul ca fiecare se va manifesta in functie de propriile nevoi emotionale, motiv pentru care nu merita sa luam totul personal. Intrucat ceea ce un om vede in lumea exterioara sunt umbre care vin din lumea lui interioara, sunt ganduri pe care le poarta in suflet. Si pentru ca lumea este asemanatoare cu o oglinda, ea reflecta ceea ce este acel om. In aceste circumstante, de ce ne-am lasa atat de mult afectati?

Sa fim dependenti de parerea altora este ca si cum am sta intr-o celula fiind pe nedrept condamnati de catre altii. Cu timpul ne obisnuim cu conditiile, le acceptam si parca uitam cum este “in libertate”. Aceasta inchisoare este a mintii conditionata din afara de oameni si lucruri care ne fac sa fim vesnic tematori si in conflict cu noi. Sa ne amintim ca daca toate suferintele si limitarile noastre ar depinde de aceste “surse” externe ar fi, cu siguranta, imposibil sa facem ceva in aceasta privinta. Dar cand stim sigur ca originea tuturor nemultumirilor si frustrarilor se gaseste in noi, atunci avem o mare speranta.

Sa nu lasam, prin urmare, parerile din afara sa ne impiedice sa devenim ceea ce suntem destinati sa devenim. Asa ne putem trai viata pentru care ne-am nascut!

 

Cu multa sinceritate,

P.S. Daca iti place ceea ce citesti si consideri ca acest articol ar putea ajuta, ofera si altcuiva posibilitatea de a afla despre el!

 

Photo: Unsplash.com, © D E E P S K Y

AdelaR

Author AdelaR

More posts by AdelaR

Leave a Reply

eighteen − 8 =