Ca fiinte umane, una dintre nevoile noastre esentiale este sa iubim si sa fim iubiti. Teoretic ne este permis sa intram in orice relatie dorim. Cu toate acestea, la nivel psihologic, nu suntem liberi sa iubim chiar pe oricine. Avem un anume tipar. Acest tipar nu este intotdeauna cea mai fericita alegere. De ce suntem atrasi de anumiti oameni si nu de altii? Fiecare dintre noi sustinem ca alegem liber persoana iubita, dar este oare asa? Sa fie, oare, aceasta alegere mai putin libera dect ne imaginam?

In universul lumii moderne in care traim, dominata de ideologia iubirii romantice, ideea suprema este sa ne incredem, de multe ori, orbeste in instinctele noastre. In linii mari, aceasta ne spune sa cautam o fiinta frumoasa, atat in exterior cat si in interior, care sa posede capacitatea rara de a ne face fericiti. La nivel constient, prin iubire noi cautam fericirea. La nivel inconstient, ceea ce cautam cu adevarat este familiaritatea, cunoscutul. Teoria psihologica vine cu o abordare interesanta. Aceasta spune ca nu ne indragostim de acea persoana care tine la noi in mod ideal, noi ne indragostim de acea persoana care tine la noi in mod familiar! Diferenta este uriasa!

Istoria noastra psihologica ne predispune cu tarie sa alegem acea persoana care ne face sa retraim sentimentele de iubire pe care le-am cunoscut in copilarie. Si care rareori, pentru multi dintre noi, erau reduse la momente de sensibilitate, caldura si ingrijire. Putem afirma ca cineva este plictisitor, nu este destul de bun… , sau nu este suficient de…, cand de fapt vrem sa spunem ca: este putin probabil sa ma faca sa sufar in felul in care trebuie sa sufar pentru a simti ca dragostea este reala, spune Alain de Botton. Alergam dupa o anume persoana care ni se pare interesanta nu din convingerea ca viata noastra va fi mai armonioasa, ci sugestionati inconstient de gandul linistitor al tiparelor familiare. Alegem pe cineva care indeplineste o serie de cerinte psihologice preexistente, a caror dinamica ne predispune la frustrare, agresiune, umilire, dorinta de a oferi iubire in exces, atasament sau un model sanatos care ne satisface nevoile pe deplin. 

Ca adulti cautam tiparul iubirii pe care l-am creat in copilarie, iar acesta poate fi deformat de o serie de factori nesanatosi care ne-au format in acea perioada. Si care nu ne vor lasa sa fim fericiti, care vor cauta sa confirme schemele emotionale pe care le-am inmagazinat in copilaria mica (0-2 ani). Noi credem cu fermitate ca ceea ce cautam este fericirea prin iubire, dar la nivel profund inconstient noi cautam tiparul iubirii familiare in care ne-am format. Prin relatiile in care intram ca adulti, cautam sa reconstruim ceea ce am invatat noi ca inseamna iubirea. Daca am fost iubiti, protejati, hraniti si apreciati, vom cauta pe cineva care sa posede asemenea calitati.

Daca am fost abandonati, maltratati, lasati singuri si lipsiti de iubire vom cauta pe cineva care sa ne trateze in acest mod. Poate in copilarie am fost nevoiti sa avem grija de mama noastra care a fost lovita sau agresata de tata, poate mama sau tata ne-au parasit, poate am fost abandonati, am stat speriati intr-un colt cand tata sau mama tipau violent sau nu am simtit suficienta siguranta pentru a ne exprima liber sentimentele… toata dinamica relatiei cu cei care ne-au ingrijit in acea perioada, care ne-a format asa cum suntem acum devine tiparul la care ne raportam inconstient pe tot parcursul vietii.

John Bowlby, parintele teoriei atasamentului, spune ca ceea ce ne formeaza in copilaria mica ne urmareste “de la leagan pana in mormant” .

„Un barbat poate sa se poarte delicat si iubitor cu sotia lui dar daca sotia il respinge si combate in el pe mama sau pe tatal ei, acesta n-are nicio sansa la o relatie satisfacatoare. O femeie poate sa-i implineasca sotului ei multe dorinte, dar daca el traieste cu ea furia impotriva mamei sale, iubirea ei nu are efecte binefacatoare asupra lui” (Franz Ruppert).

Din acest motiv, ca adulti vom ajunge sa respingem partenerul, nu pentru ca nu ar fi bun pentru noi, ci pentru ca este un pic prea bun, spune Alain de Botton. Partenerul poate fi excesiv de echilibrat, iubitor sau de incredere dar noi simtim ca sentimentul acesta nu ne este familiar, parca nu-l meritam. Nu putem redirectiona în mod magic sursa de atractie! Decat sa urmarim a transforma tipologia persoanei de care suntem atrasi, pentru a se potrivi cu ce rezoneaza in noi, mai bine ar fi sa adaptam modul in care raspundem si ne comportam cu aceasta, fara sa ignoram predispozitiile dobandite din trecutul indepartat al copilariei. Problemele noastre, in acest caz, sunt adesea generate din cauza faptului ca noi continuam sa raspundem convingator in modul in care am fost invatati, copii fiind, in loc sa ne adaptam inteligent si constient situatiei actuale.

De exemplu, daca mama sau tata erau mereu iritati si ridicau vocea, iubindu-i, noi raspundem simtindu-ne vinovati de suferinta pe care acestia o traiesc. Astfel, devenim timizi, umili. Ca rezultat, la maturitate, in relatia de cuplu, cand partenerul tipa, noi raspundem infricosati. Precum copilul zdrobit din trecut: ne bosumflam, simtim ca este vina noastra si meritam critica. Resentimentele ne conduc catre a alege pe cineva care are tendinta de a deveni rapid manios.

Daca am avut un parinte vulnerabil, fragil sau usor de ranit, vom ajunge cu usurinta sa alegem un partener slab de fire, care necesita atentia noastra. Apoi devenim frustrati de slabiciunile lui, ne comportam sensibil si incercam sa-l incurajam (asa cum faceam in copilarie), in acelasi timp il condamnam si spunem ca nu merita.    

Cand noi sau partenerul nostru ramanem atasati in legatura cu parintii, vom cauta sa ne satisfacem nevoia de atasament primar neimplinita, in relatie. Vom astepta sa primim afectiune si suport dar nu vom fi in stare sa raspundem cu empatie cand celalalt are nevoie de sustinere, daca in copilarie nu am format acest tipar. Cand esuam vom pleca in alta relatie, cu speranta ca vom fi mai norocosi intr-o combinatie diferita, care se va potrivi cu tiparul propriu. Tiparul pe care-l formam in copilarie poate fi schimbat. Pentru a realiza acest lucru, este benefic sa invatam sa actionam constienet in fata reactiilor partenerului nostru, intr-o maniera matura si constructiva, asa cum ar face-o un adult responsabil. Exista in acest rationament o oportunitate extraordinara de a trece din trecutul indepartat al copilariei, in prezentul matur al varstei adulte.

Daca dorim sa atragem un partener intr-un mod inteligent, este important sa devenim constienti de felul in care anumite constrangeri ale suferintei dobandite actioneaza in noi. In momentele de singuratate sa ne intrebam de ce fel de oameni suntem atrasi si ce fel de oameni ne displac, ne irita? Aruncam o privire in copilarie catre cei care ne-au iubit prima data sa vedem ce fel de calitati aveau, sa ne intrebam cat de mult trairile noastre sunt in acord sau nu cu acestea. Am putea descoperi ca persoanele indiferente sau crude sunt pentru noi interesante, comparativ cu cele amabile, dragute. Nu ar trebui sa ne puna pe ganduri aceasta atitudine?

Reactiile cu care raspundem partenerului sunt mostenite. Ele scot in evidenta ipotezele fundamentale pe care le-am dobandit despre ceea ce inseamna iubirea pentru noi. Analizandu-le, am putea avea un tablou complet asupra a ceea ce cautam la partenerul nostru. Este ceva aici de calitate sau este ceva care ne face nefericiti in orice relatie? Prin examinarea repetata a istoricului emotiilor personale invatam ca nu putem fi atrasi de oricine, ci suntem limitati de felul in care anumite evenimente ni s-au intamplat in copilarie. Cu toate ca nu putem schimba radical totul, putem sa devenim constienti de “lanturile” care ne limiteaza. Cunoasterea acestora ne determina sa fim mai atenti cu noi insine. Ne permite sa intelegem de ce ne indragostim instantaneu de o anumita fiinta pe care o vedem pentru prima data sau de ce altcineva ne apare ca fiind plictisitor… Astfel invatam sa ne eliberam de tiparele iubirii invatate si sa cautam ceea ce se potriveste in mod sanatos noua insine.

Fara a fi pe deplin convinsi de dorintele noastre preconcepute, vom cauta inconstient sa reconstruim in relatie adulte slabiciunile pe care parintii nostri le-au avut candva. Daca vom avea intelepciunea de a incerca sa schimbam ce poate fi schimbat si sa acceptam ce nu mai poate fi modificat, depinde de fiecare in parte. Cert este ca fiecare dintre noi in parte are in interiorul lui o forta cu care poate depasi orice limitare, vastul taram al constiintei. Deschizandu-ne catre aceasta stare naturala, dobandim intelepciunea de a alege aspecte care fac viata sa merite traita!

 

Cu multa sinceritate,

P.S. Daca iti place ceea ce citesti si consideri ca acest articol ar putea ajuta, ofera si altcuiva posibilitatea de a afla despre el!

 

Photo: Unsplash.com,

AdelaR

Author AdelaR

More posts by AdelaR

Leave a Reply

3 × five =