Din cauza starii profunde de inconstienta in care se gaseste constiinta noastra, noi nu vedem lucrurile in adevarata lor natura si vedem doar umbrele lucrurilor sau ale oamenilor. Oamenii nu vad oameni! Noi vedem dar nu privim cu atentie, nu observam. Umblam de ici-colo ca intr-un fel de ceata, suntem intr-un fel de transa hipnotica. Suntem inconstienti, dar activi. Nefiind constienti de noi insine, de propriile reactii pe care le avem vis a vis de lucruri si oameni, reactionam mecanic, prin intermediul mecanismelor invatate acasa, la scoala, sau in scocietate. Suntem masini inconstiente si lipsite de sentimente, iar ca urmare a acestui lucru in interiorul nostru creste nestingherita furia, ura, invidia. Traim ca intr-un vis bolnavicios in care toti vorbim in simboluri, plutim prin aceasta ceata de simboluri si sentimente inconstiente. Nimeni nu are curajul de a fi vulnerabil si imperfect de teama respingerii si neintelegerii de care are parte si cu care nu stie sa se descurce. Nimeni nu spune ce gandeste cu adevarat despre el insusi sau viata sa!

La noi oamenii un lucru este uimitor, felul in care reusim sa ne identificam comportamentul cu job-ul nostru sau alte posesiuni si sa ajungem sa credem ca noi suntem acea imagine. De exemplu un medic, un profesor sau un politist, ajunge sa traiasca la inaltimea asteptarilor noastre despre cum ar trebui sa arate el ca medic, profesor si asa mai departe. Traim intr-o lume in care incercam cu totii sa traim in fantezia altcuiva despre cum ar trebui sa arate un medic, un profesor, un tata, un artist, etc. Ne comportam ca si cum am sti exact cum ar trebui sa ne comportam in fiecare moment! In iluzia mintii dualiste, toata lumea pare atat de increzatoare! Si totusi stim ce facem cu vietile noastre? Ascundem realitatea de noi insine si cu atat mai mult de ceilalti. Traim intr-o ignoranta ridicola unul fata de celalalt. De obicei nu stim lucrurile pe care am vrea sa le stim, ce ar fi important sa cunoastem despre familia noastra, prietenii nostri, mediul din care facem parte. Intrebam superficial si detasati prin ganduri de persoana din fata noastra: Ce faci?… iar cealalta raspunde automat, lipsind din conversatie orice implicare emotionala: Bine! E oare bine? Ce inseamna bine?

Daca cineva traieste o drama am dori sa stim povestea reala din spatele suferintei pentru a consola durerea si pentru a sti cum sa reactionam, pentru a fi acolo la bine si la rau. Ar trebui sa ne trezim din ignoranta activa pentru a intra in contact cu viata noastra interioara, sa traim constient si nu sa ne lasam condusi de circumstante, inconstienti. Avem o sansa! Totul poate fi schimbat de catre noi, noi suntem creatorii, noi nu depindem de conditiile exterioare pentru a realiza acest demers. Pentru a fi noi insine, este important sa renuntam la rolurile, la mastile cu care ne identificam. Nu punem valoare pe perceperea realitatii! Accentuam incredibil asa numita noastra viata sociala, cariera si relatiile exterioare, incat nu mai avem cand sa ne percepem viata interioara, perceperea adevaratei noastre naturi.

Daca viata noastra este deja “organizata” incercand sa fim oameni de succes, sa avem multi bani, sa avem un job bun si o casa frumoasa sau pur si simplu sa traim de pe o zi pe alta, cum am putea sa ne realizam natura mintii? Atata timp cat toata activitatea noastra psihica, toate gandurile, dorintele, visele si visurile sunt ancorate in a face bani, a avea cariera…ramanem fara cea mai pretioasa resursa, timpul. Ne-am inchis mintea si am intrat pe pilot automat! Mintile noastre sunt concentrate pe aceste scopuri si planuri care, in sensul adevarat, nu reprezinta realitatea. Nu toata realitatea, oricum! Si o lasam pe alta data!

Sunt fantezii, sunt parte din visul colectiv, sunt parte din concurenta cu exteriorul. Noi nu concuram cu noi pentru a scoate la suprafata ceea ce avem mai bun, pentru a eleva lumea interioara. Concuram in ignoranta noastra cu lumea exterioara iar lucrul acesta ne consuma energie, timp si bani, neproducand nimic benefic. Este incredibil cum fiecare “trebuie” sa avem acest scop materialist in viata, nu conteaza care este acest scop. Si nu mai gasim timp sa fim oameni! Concentrandu-ne asupra scopului, traim fiecare moment din obisnuinta. Iar acesta nu este un mod de a trai! Cea mai mare transa a vieti este sa cazi in obisnuinta!!!

Ma intreb ce se intampala cu noi din moment ce fenomene ca vara, iarna sau toamna nu ne mai afecteaza! Confortul pe care ni-l ofera tehnologia si viata programata, munca pe care o ducem cu noi insine pentru a accesa toate “avantajele” ei, sunt periculoase. Cu cata usurinta ne lasam adormiti in aceasta liniste periculoasa! Petrecem timp placut in confortul agonisit cu multe sacrificii, dar in interior suntem infometati si plini de lipsuri pentru ca suntem rupti de realitatea sufletului. Suntem puternic conectati in asigurarea existentei materiale, incat nu vedem lumea reala, nu ne vedem pe noi insine. Nu vedem cum actiunile noastre inconstiente afecteaza alte persoane, lumea si pe noi implicit. Neglijam dorintele fiintei divine din noi, ignoram acea voce calda care ne spune cu duiosenie: Ceva nu este in regula!

Suntem plictisiti, cu totii, iar procesul prin care se creeaza aceasta plictiseala pe care o vedem in lume este o forma inconstienta a spalarii creierului creata de un sistem guvernamental mondial care are ca baza si momeala banii. Sa ne gandim la noi muritorii care stam in orice conditii si acceptam orice doar sa locuim in marile metropole. Adesea ne dorim sa plecam in locuri mai linistite, unde am putea fi mai fericiti, dar o facem oare? Stim ca dorinta este acolo, stim, simtim… multi dintre noi! Si cand te gandesti ca schimbarea este doar la un gand distanta! Este mirajul orasului care ne tine prizonieri, pana la epuizarea totala. Iluzia acestor orase ne fascineaza atat de mult. Orasele sunt lagarele de concentrare moderne, lagare construite de prizonierii ei, numiti cetateni. Si stam aici intr-o stare de schizofrenie, fiind in acelasi timp gardieni si prizonieri, incapabili sa vedem inchisoarea. Paradoxal!

Lasandu-ne mintea prada inconstientului suntem lasati descoperiti in fata multor manipulari infricosatoare. In fiecare minut suntem activi, avem ceva de facut dar pe interior suntem morti. Atata timp cat ne lasam condusi de un impuls mecanic, ne stingem in interior si ne secam izvorul de energie. Daca viata noastra este traita mecanic, trebuie sa schimbam ceva, altfel ne incremenim aceasta minunata experienta. Daca exista viata in interior, orice situatie devine o circumstanta si putem gasi o rezolvare. Si mereu exista speranta si posibilitate atat timp cat exista cu adevarat viata!

Sa ne intrebam constant si cu multa sinceritate: Viata mea este a mea, asa cum o doresc? Mai exista elemente sacre? Cine sunt eu? Care sunt valorile mele? Cine am devenit eu? Eu cred ca imi traiesc viata sau interpretez roluri? Rolul mamei sau tatalui, rolul profesorului, al directorului de marketing, de prieten, de iubit, de amant, de scriitor sau ce rol credem ca avem! Sa ne intrebam: Am stat printre acesti oameni sau acei oameni, dar am fost cu ei? I-am ascultat cu adevarat? I-am vazut cu adevarat? Sau am stat in acelasi loc dar eram in realitati diferite, fiecare dintre noi?
Cand vom inceta sa nu mai jucam roluri si sa risipim zgomotul in care ne aruncam pentru a nu ramane singuri cu sufletul nostru, cu lumea noastra interioara, vom auzi ce este in interior.
Si vine un timp pentru fiecare cand trebuie sa facem acest lucru! Dar cei mai multi dintre noi interpretam aceste momente ca fiind soarta, destinul sau intamplarea si trecem nepasatori si ignoranti mai departe. Este atat de necesar pentru noi sa ne supunem unui program riguros care sa ne aminteasca, sa ne invete cum sa devenim oameni. Sa invatam sa iubim, sa simtim, sa apreciem, sa stim: Ce fel de lucruri imi plac si de ce? Ce fel de job m-ar face fericit si de ce?

Ne agatam cu tarie si in ciuda tuturor suferintelor rezistam, de arhetipul unei mame sau al tatalui, al sotie sau sotului, tiparul functiei pe care o avem la munca sau in societate. Si asa ajungem sa credem in aceasta iluzie a mintii ca si cum ar fi singura realitate, ca noi doar asa suntem. Acest lucru se intampla pentru ca ne furnizeaza, in aparenta, un teren solid, fertil, sentimentul permanentei. Dar cum ar putea exista asa ceva, cand toate lucrurile sunt impermanente? Cauza tuturor suferintelor noastre au radacina in atasamente, ignoranta si neputinta de a da drumul conditionarii inconstiente pe care o avem in noi pentru anumite placeri, dorinte… Dorintele inconstiente fata de partea materiala a tuturor lucrurilor, atasamentul fata de iluzia conform careia lucrurile sunt permanente si ne aduc fericirea la care visam, sau siguranta, sunt un soi de liuzie optica a propriei minti! Aceasta iluzie este o inchisoare pentru fiinta din interiorul nostru, limitandu-ne in dorinte superficiale si personale sau limitandu-ne afectiunea pentru cateva persoane dragi noua. Pentru a ne elibera de suferinte si de cauzele acestor suferinte, sarcina noastra primordiala este sa ne eliberam de aceasta inchisoare. Sa ne acceptam adevarata noastra natura imperfecta si sa largim cercul compasiunii pentru a imbratisa toate fiintele vii si natura inconjuratoare.

Sa invatam, prin urmare, cum sa scapam de zgomotul pe care mintea noastra dualista il produce, fragmentandu-ne in mii de bucati. Si cum am putea sti, in aceste conditii, cine suntem, cu care dintre rolurile noastre sa ne identificam si in care sa mai credem? Atatea voci, sentimente si emotii contradictorii lupta sa ne controleze viata interioara incat ne simtim risipiti peste tot.
Atunci cand decidem sa ramanem cu noi insine, ajungem sa diminuam treptat si cu multa rabdare acest zgomot. In aceste conditii avem posibilitatea sa auzim clar un glas suav care a fost cu noi mereu, si ne doreste tot binele din lume.

Si intelegem clar ca a lua viata in serios nu inseamna sa stam in meditatie, sa mergem in locuri indepartate. Intelegem ca in lumea moderna in care traim trebuie sa muncim, cumva, oricum putem, pentru a ne castiga existenta. Dar asta nu inseamna ca este benefic pentru noi sa ne lasam prinsi in iluzia unei vieti traite de la 8:00 la 18:00, in care traim fara nici o viziune profunda asupra sensului vietii. Sarcina este sa gasim un echilibru. Sa invatam sa nu ne lasam acaparati in activitati si preocupari marunte, neesentiale. Cheia gasirii echilibrului, in viata noastra complexa, este simplitatea, disciplina sufletului. Traducem aceasta disciplina prin a face ceea ce este potrivit sau just.

Cum putem sa ne indreptam atentia spre interior?

Putem incepe prin a observa cat de usor cadem in vechile obisnuinte si deprinderi inradacinate. Desi ne aduc suferinta, le acceptam in mod fatalist, fiind atat de obisnuiti sa cedam in fata lor. Suntem atat de buni in a ne idealiza viata, job-ul, libertatea, dar cand vine vorba de obisnuintele personale, suntem complet orbi, inrobiti.

Totusi exista certitudinea faptului ca orice circumstanta, problema sau situatie este impermanenta si ea poate fi schimbata! Cu multa rabdare, sincera dedicatie si reflectie, putem atinge starea de intelepciune, care ne permite sa vedem lucrurile in adevarata lor natura. Putem ajunge sa intelegem cum cadem, iar si iar, in aceleasi tipare sociale si mentale. In aceste conditii, daca ne dorim cu toata fiinta noastra “sa avem seninatatea de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat, curajul de a schimba ceea ce poate fi schimbat si, mai ales, intelepciunea de a deosebi intre cele doua posibilitati (Marcus Aurelius), vom reusi!

Desi multe dati la rand este posibil sa recadem, iar si iar, in aceste tipare repetitive, este important sa ne amintim ca putem sa eliminam vechile obisnuinte si sa ne schimbam. Este bine de stiut ca nimeni nu poate schimba pe nimeni! Noi abia suntem in stare sa ne auzim sfaturile parintilor, prietenilor sau celor apropiati, cum ar putea ajunge altcineva strain sa ne atraga atentia? Cum ar putea altcineva sa ne ajute, daca noi nu suntem prezenti?
Daca toate nemultumirile si frustrarile personale ar veni din exterior, ar fi imposibil sa facem ceva in acest sens. Insa pentru ca isi au originea in felul in care gandim, in minte, atunci avem o Speranta! Cand suntem inclinati sa dam vina pe circumstantele exterioare sa ne amintim cu duiosenie ca nimic nu ar putea exploda in noi daca nu ar fi deja acolo. Daca viata noastra este una fericita sau una a suferintelor, depinde doar de noi!

Voi inchide acest articol cu un poem adresat noua tuturor. Se numeste “Autobiografie in cinci capitole”. Din pacate nu stiu cine a scris acest poem! L-am notat in timp ce citeam “Cartea tibetana a vietii si a mortii”, de Sogyal Rinpoche.

  1. Ma plimb pe strada,
    Este o groapa adanca in trotuar
    Si cad in ea.
    Sunt pierdut…nu am nici o speranta.
    Nu este vina mea.
    Imi trebuie o vesnicie sa gasesc o cale de iesire.
  2. Ma plimb pe aceeasi strada
    Este o groapa adanca in trotuar.
    Ma fac ca nu o vad.
    Si cad iarasi in ea.
    Nu-mi vine sa cred ca sunt in acelasi loc.
    Dar nu este vina mea.
    Imi trebuie si acum mult timp sa ies.
  3. Ma plimb pe aceeasi strada.
    Este o groapa adanca in trotuar.
    O vad ca este acolo,
    Dar tot cad in ea… este un obicei.
    Ochii imi sunt deschisi,
    Stiu unde ma aflu,
    Este vina mea,
    Ies numaidecat.
  4. Ma plimb pe aceeasi strada,
    Este o groapa adanca in trotuar,
    O ocolesc.
  5. Ma plimb pe o alta strada.

 

P.S. Daca iti place ceea ce citesti si consideri ca acest articol ar putea ajuta, ofera si altcuiva posibilitatea de a afla despre el!

 

Subiectul acestui articol a fost inspirat de conversatia acestui film. Te va ajuta sa iti pui intrebari existentiale! Acest lucru va face diferenta.

 

Cu multa sinceritate,

AdelaR

Author AdelaR

More posts by AdelaR

Leave a Reply

five × three =