Copile, nu este vina ta! Pentru a fi sinceră până la capăt, nu este vina nimănui!
Indiferent de vârsta la care conștientizezi nevoia de a acorda atenție suferinței tale, în tine există un copil rănit. Un copil interior care a suferit cândva o traumă. Această traumă îl ține încă prizonier în suferință, îi fură bucuria și prezentul. Întrucât mai toate suferințele de ordin emoțional, multe dintre bolile și tulburările de care suferi, adult fiind, au la bază o traumă timpurie. Deoarece, corpul ține riguros scorul iar psihicul tău este un cloud istoric care stochează povestea vieții tale! Vrei să-ți schimbi viața? Atunci integrează-ți povestea vieții, accept-o, iartă și apoi dă-i un sens.
Toate mecanismele disfuncționale, tot ceea ce este “rău” acum la tine, a început mai întâi ca un mecanism adaptativ de apărare în fața unor evenimente pe care copil fiind le-ai trăit ca fiind traumatizante. Sau au fost atât de dureroase încât ai simțit că-ți pun viața în pericol. Cum te puteai apăra atunci de acest mediu violent, care-ți punea autenticitatea dar și viața în pericol, altcumva decât construind mecanisme de apărare? Erau singurele proceduri pe care le aveai atunci la dispoziție. Aceste mecanisme învățate timpuriu sunt tipare inconștiente cu care mai târziu în viață vei intra în relații cu tine însuți dar și cu lumea.
Pentru a putea vindeca o asemenea dinamică inconștientă este nevoie de Conștientizare. Conștientizarea este un proces treptat de vindecare care te îndrumă să privești din interior către exterior. Care este trauma mea cârlig? Ce anume îmi “agață” sufletul(afect simțit interior), de mă doare atât de tare? Ce anume m-a îmbolnăvit atât de grav(vizibil în exterior)? Este necesar să privești către tine, să-ți analizezi întreaga viață, de la început până în prezent. Involvă nevoia de a intra în procesul de vindecare, de acceptare și transformare. Este o muncă grea care se întinde pe o perioadă lungă de timp și care cere de la tine mult mai mult decât te-ai aștepta sau ai dori. DAR, este genul acela de muncă pe care merită să o duci până la capăt cu toată dedicarea și toleranța posibilă. Pentru că recompensa este pe măsură!
În cartea, Mitul normalității, Gabor Mate vorbește despre 5 trăsături de personalitate cel mai adesea întâlnite la pacienții cu boli cronice, tulburări de comportament sau de personalitate. Indiferent dacă o persoană manifestă una, mai multe sau toate trăsăturile, aceste comportamente “vorbesc” în manieră proprie despre suprimarea emoțională sau reprimarea autenticității acelei persoane. Nu doar persoanele cu boli cronice prezintă aceste caracteristici. Ele sunt întâlnite, afirmă Gabor M, și la persoanele care suferă de migrene, fibromialgii, boli ale pielii, encefalomelită, oboseală cronică și altele.
Alegerea acestor comportamente nu țin de voința ta, ele sunt mecanisme de coping, sunt “programe” care rulează automat. Aceste mecanisme adaptative de apărare au apărut devreme în viață cu scopul de a conserva ceva esențial și ne-necociabil: atașamentul de care depindea însăși viața și dezvoltarea ta autentică.
- O preocupare automată sau compulsivă față de a avea grijă de nevoile emoționale ale altora, în timp ce și le ignoră pe ale sale.
- O identificare rigidă cu rolurile, obligațiile și responsabilitățile sociale
- Persoane hiper-active, implicate exagerat în multe sarcini și concentrate preponderent pe latura exterioară, socială, care au la bază convingerea că ei trebuie să-și justifice existența făcând multe și oferind multe
- Reprimarea sentimentelor sănătoase și benefice ale agresivității și furiei
- Acționează impulsiv conduși de două credințe iraționale: “Sunt responsabil/ă de felul în care se simt ceilalți!”, “Eu niciodată nu trebuie să dezamăgesc pe nimeni”
Atașamentul este pulsiunea care te ghidează către apropierea emoțională față de ceilalți. Este relația ta cu mama, tatăl și mediul în care crești. Fără aceste persoane semnificative în care îți pui necondiționat încrederea și de la care înveți să fii cine ești și cum este “normal” să răspunzi vieții. Așa cum o plantă se așteaptă să primească soare și apă pentru a crește, așa cum plămânul se așteaptă să primească oxigen pentru a putea susține viața, tot la fel tu te aștepți să primești atașament pentru a supraviețui. Nevoia de atașament nu dispare niciodată, ea te va influența de-a lungul întregii tale existențe. Este tiparul pe care-l vei aplica TUTUROR relațiilor semnificative: părinți, parteneri de viață, prieteni, colegi, neamuri, angajatori. Din acest motiv poți să-ți spui din când în când: Nu este vina ta, copile! Dar în același timp să faci ceva atunci când realizezi că ceva este în neregulă cu tine.
Autenticitatea este nevoia ta primordială de a fi oglindit. Să fii autentic înseamnă să fii natural, să rămâi fidel sensului Sinelui care se naște din unicitatea esenței ființei tale. Să fii autentic înseamnă să fii conectat la busola ta interioară și să navighezi în exterior ghidat de ea. Autenticitatea inspiră spre a fi cine ești tu destinat să devii! Pentru a pierde autenticitatea este suficient să nu fii văzut și acceptat așa cum ești, copil fiind. Dacă părintele nu-ți acceptă manifestările naturale, mesajul pe care-l primești este că anumite părți din ÎNTREGUL tău nu sunt acceptate. Această splitare odată internalizată, conduce către pierderea ordinii autentice de identificare cu Sinele.
Nevoia de atașament este atât de fundamentală încât, dacă vei fi pus în situația de a alege între “îmi ascund sentimentele, chiar și față de mine, pentru că în felul acesta voi avea parte de îngrijirea necesară supraviețuirii” sau “rămân eu însumi și risc să rămân fără îngrijire”, vei renunța de fiecare dată la Sine, la autenticitatea ta pentru a-ți asigura nevoile de bază.
Dacă privești din perspectiva curiozității compasionate anumite trăsături ale personalității, acelea despre care afirmi cu mândrie; “Dar așa sunt eu, ce pot face!”, acelea cu care ai ajuns să te identifici realizezi că formarea acestora coincide cu momentul în care ai pierdut legătura cu Sinele real și a început “construirea” unuia fals. Cu alte cuvinte, când pierzi părți din cine ești, compensezi prin a fi altcineva/altcumva!
O fetiță care nu a fost văzută, căreia nu i s-a confirmat de către persoanele semnificative că este drăguță, va deveni mai târziu excesiv de preocupată de aspectul său fizic sau va căuta constant atenția celorlalți.
Un copil care nu a simțit din partea părinților săi, în mod necondiționat, că aceștia îl consideră o persoană amabilă, iubitoare, bună, își va impune mai târziu, în mod artificial, să fie o persoană plăcută, o prezență încântătoare.
Dacă un copil nu este validat pentru cine este el, va crește sacrificându-se pe sine pentru a deveni “cineva valoros”. Dacă, copil fiind, nu ai simțit că ești important pentru cine ești, vei dezvolta un apetit care nu poate fi satisfăcut decât de o poziție socială remarcabilă sau avere. “Ambiții” plătite cu liniștea propriului suflet. Și nimic nu merită acest preț, liniștea Sufletului este o plată mult prea mare!
Plăcerea, eliberarea sau ușurarea oferită de aceste comportamente învățate poate fi asemuită cu cea oferită de alcool sau droguri: este o plăcere de scurtă durată în care găsești alinare sau comfort dar care pe termen lung îți devine foarte dăunătoare. În ciuda faptului că știi ce urmări distrugătoare vor veni, nu te poți opri, nu poți renunța! Și pentru că durează puțin vei dori cu nerăbdare tot mai mult, din ce în ce mai des. Partea cea mai păguboasă din toată această treabă este că cei mai mulți dintre noi începem să punem sub semnul întrebării aceste trăsături când suntem loviți de o boală cronică, o tulburare de personalitate care ne scoate din “normal” sau o depresie soră cu moartea, când apare un divorț sau moare cineva apropiat.
Mintea ta este o “mașinărie” care continuu generează povești! Povestea narează un scenariu ce “se adaptează” unei stări emoționale, pentru că în momentele de vulnerabilitate când erai agresat, povestea reală nu putea fi conținută. Emoțiile trăiesc în corp, iar corpul ține corect scorul. Din acest motiv lucrul în terapie cu trauma este un proces dificil de suportat și de adus la suprafață pentru a fi vorbit, umanizat și îmblânzit, astfel încât treptat, să fie integrat. O asemenea disociere, între eveniment și emoție, cere timp și compasiune pentru a fi acceptată. Căci doar în prezența conținătoare a compasiunii terapeutului adevărul dureros din sufletul pacientului poate deveni suportabil.
Când o suferință este copleșitoare, când o boală te-a răpus la pat sau o tulburare mentală te constrânge să nu mai fii tu, amintește-ți că nu este vina ta copile! Nu este vina genelor, nu este vina creierului, nu este vina nimănui…este vorba despre rana interioară de care încă nu te-ai îngrijit. Este vorba de suferința încă nealinată, iar această suferință este plină de semnificație!
Drumul spre vindecare este chiar acolo…important este să ai curajul de a cere ajutor! Sunt aici, îmi poți scrie dacă consideri că te pot ajuta.
Cu multă sinceritate,
P.S. Dacă iți place ceea ce citești și consideri că acest articol ar putea ajuta, oferă și altcuiva posibilitatea de a afla despre el!
