Te-ai gandit vreodata ca bunicii si parintii nostri au crescut fara copilarie? Te-ai gandit ca noi suntem prima generatie care s-a bucurat de magia jocului liber, al unei copilarii linistite si fericite? Constientizam, oare, cat de diferite sunt povestile lor comparativ cu ale noastre? Cand ne condamnam parintii, chiar si dupa multi ani, costientizam sacrificiul pe care l-au facut pentru ca noi sa existam? Te-ai gandit ca ei au muncit cu truda pentru a ne oferi noua mai mult decat ei au primit vreodata? Stim oare ca nu doar lor le facem rau condamnandu-i? Suferim si noi! Deoarece alimentam un ciclu de durere si suferinta emotionala care ne afecteaza relațiile adulte, bunastarea generala, felul in care ne vom creste proprii copii sau felul in care ne vom comporta in relatiile noastre intime. Fara vindecarea ranilor din copilarie si ulterior iertarea parintilor, ramanem blocati emotional in acea perioada. Acest lucru ne face sa repetam ciclul suferintei. Continuand sa retraim ca adulti ranile din copilarie, acestea devin tiparul pe care-l aplicam, in mod inconstient, tuturor fiintelor care trec prin viata noastra.

Parintele teoriei atasamentului, John Bowlby si alte studii recente sustin ca sugarii sau copiii mici care nu s-au simtit niciodata atasati in relatia cu mama sau persoana care-i ingrijeste, pot purta, in perioada adulta, adanc in sufletul lor insecuritati. Aceste trairi emotionale au un impact profund asupra capacitatii persoanei de a relationa cu ea si mediul intr-o maniera satisfacatoare. Motivele pentru care ne condamnam parintii sunt multe: erau distanti, abuzivi, betivi, un abandon, saraci, violenti… Ca adulti, ori de cate ori retraim acel sentiment activam o rana emotionala si cadem intr-o reactie inconstienta care scoate la suprafata copilul ranit din noi. Acest gen de raspuns automat la o rana nevindecata preia controlul asupra emotiilor si comportamentului. An de an, efectul reactiilor emotionale creste pana ajunge sa distruga calitatea celor mai importante relatii.

In general, nu putem sa ne iertam parintii pana cand nu avem o anumita claritate asupra faptului ca nu meritam raul trait atunci. Cat de important ar fi sa realizam ca, in lumea familiei, traumele aduc adesea traume: majoritatea parintilor care isi maltrateaza copiii au fost, de asemenea, maltratati. Pentru a rupe acest ciclu regretabil, un obiectiv ar putea fi acela de a ne vedea parintii nu numai ca neglijenti sau ostili. Ci ca fiind necorespunzator echipați pentru a crea acel tip de mediu familial care încurajeaza increderea si atasamentele sigure. Ii putem vedea ca fiinte insuficient informate, lipsiti de educatia inteligentei emotionale… nu au stiut.

Daca ne condamnam parintii, atragem inconstient oameni care activeaza ranile emotionale ale copilariei. O persoana cu probleme de abandon nerezolvate atrage potentiali parteneri care are frici legate de angajament. Acest lucru nu este o pedeapsa karmica, ci mai degraba Sinele nostru superior proiecteaza in afara, ca o oglinda, ce avem de rezolvat. Pentru ca atunci cand formam o relatie, cautam pe cineva care este miscat in interior ca noi! Suntem insa mult prea ocupati sa cautam un tap ispasitor din afara noastra in loc sa profitam de ocazie pentru a ne aduce ranile in prim plan, sa le constientizam si sa le vindecam. Din nefericire, ranile emotionale ale copilariei ne pot impiedica sa intalnim partenerul ideal sau partenerul sufletesc si chiar daca-l gasim, natura turbulenta a rănilor emotionale lasate nerezolvate pot sabota chiar si parteneriatul ideal. Nu ne indragostim de acea persoana care tine la noi in mod ideal, noi ne indragostim de acea persoana care tine la noi in mod familiar! Diferenta este uriasa!

Istoria noastra psihologica ne predispune cu tarie sa alegem acea persoana care ne face sa traim sentimentul de iubire pe care l-am cunoscut in copilarie. Putem afirma ca cineva este plictisitor, nu este sexi, sau nu este suficient de…, cand de fapt vrem sa spunem ca: este putin probabil sa ma faca sa sufar in felul in care trebuie sa sufar pentru a simti ca dragostea este reala, spune Alain de Botton. Ca adulti, cautam tiparul iubirii pe care l-am creat in copilarie, iar acesta poate fi deformat de o serie de factori nesanatosi care ne-au format in acea perioada si care cauta confirmare. Acest lant se rupe daca cautam sa armonizam relatia cu parintii, daca ii iertam si-i acceptam. In felul acesta reusim sa schimbam tiparul din copilarie. Daca nu reusim sa avem o relatie sanatoasa, armonioasa cu un partener, sa ne uitam cum stau lucrurile intre noi si parintii nostri!

https://www.youtube.com/watch?v=6oTurM7gESE

„Un barbat poate sa se poarte delicat si iubitor cu sotia lui dar daca sotia il respinge si combate in el pe mama sau pe tatal ei, acesta n-are nicio sansa la o relatie satisfacatoare. O femeie poate sa-i implineasca sotului ei multe dorinte, dar daca el traieste cu ea furia impotriva mamei sale, iubirea ei nu are efecte binefacatoare asupra lui”

Franz Ruppert

Daca ne condamnam parintii nu numai ca mentinem ranile vii, ci ne alimentam inconstient cu ideea ca parintii au in prezent putere asupra noastra. Prin urmare, vina ne programeaza sa fim dezamagiti. Ca un virus, aceasta dinamica se raspandeste in fiecare aspect al vietii. Asa cum respiram fara sa ne gandim ca trebuie sa respiram, la fel si emotiile negative din trecut ne afecteaza fara sa fim constienti. Ceea ce determina raspunsuri automate, invatate in relatia cu cei care ne-au crescut. Daca dorim sa ne eliberam, este important sa nu lasam copilul ranit din noi sa raspunda cu propriile lui sisteme de credinte. Ci adultul din prezent! Acum avem posibilitatea sa ne schimbam atitudinea mintii si sa ne schimbam viata!

In loc sa ne condamnam parintii, mai bine ne punem in pielea lor pentru o clipa si ne straduim sa-i vedem asa cum sunt, fiinte fragile, nesigure, cu defecte psihologige nerezolvate si incarcaturi emotionale despre care nu stim nimic . Sa ne amintim cu blandete ca ei nu au avut posibilitatea sa invete despre teori ale atasamentului, despre stres, cat de importanta este educatia sau cum sa-si trezeasca constiinta, cum sa fie mai buni. Ei stiau ca trebuie sa ne asigure hrana, un loc in care sa dormim, haine si educatie. Au facut ceea ce au stiut, cu putinul pe care-l aveau disponibil. Ori de cate ori intampinam dificultati in a ne ierta parintii, sa ne uitam catre noi si sa ne intrebam cate greseli am facut si vom mai face in viata, cu toata educatia noastra! Este bine de stiut ca atunci cand ne alimentam sufletul cu sentimente negative despre relatiile noastre cu cei care ne-au crescut, ne vedem in postura de victima. Ne inchidem.Fiind inchisi, nu putem creste!  In felul acesta suntem lasati in imposibilitatea de a lua masuri pentru a stabili relatii intime cu noi si ceilalti care sa ne satisfaca, in care sa avem incredere.

Daca ceea ce au facut inca sta pe umeri ca o povara grea de care nu putem scapa, avem dreptul de a ne invinovatiti parintii; este vina lor si nu ar trebui sa purtam acea povara de vina si de rusine. Dar apoi, este necesar, pentru noi in primul rand, sa iertam. Realitatea este complicata! Ca adulti intelegem acest lucru. Nu avem de unde sa stim cum au inteles ei iubirea, cum au trait ei in relatie cu parintii lor si vremurile acela. Este foarte posibil ca parintii nostri sa ne fi iubit si, in ciuda aparentelor, sa fii vrut ceea ce era mai bine pentru noi. Daca, din pacate, nu a fost suficient, sa ne amintim ca pretul pe care-l platim condamnandu-i ne pune viata pe o traiectorie nesanatoasa. Nu putem arunca vina pe ei si nu-i putem face responsabili pentru cine suntem acum, la nesfarsit. Acum suntem adulti educati cu putere de constientizare, de intelegere si continuand sa-i facem, inca, responsabili nu este doar copilaros, ci si contraproductiv; acest tip de gandire nu ne aduce schimbare si acceptare! Doar confirma o schema emotionala care ne tine captivi intr-un trecut… de mult apus.

Suntem naivi daca ne imaginam ca ei nu platesc cu varf si indesat tot ceea ce au facut in viata. Legea karmica ne face dreptate la un nivel net superior. Cine suntem noi sa ne condamnam parintii la nesfarsit! Actiunile bune si rele ii urmaresc ca o umbra toata viata, fara sa le pese ca intre timp, poate, s-au schimbat. Nu crezi ca este destul ca-i vizitam de cateva ori pe an? Nu crezi ca este destul ca imbatranesc si devin bolnavi si apoi mor? Nu crezi ca este destul ca sunt singuri in odaia lor care candva era plina de prezenta noastra? Nu meritam sa fim tratati asa cum am fost tratati. De ce crezi ca merita sa retraiesti acum trecutul? Doar nu parintii ne trateaza acum rau! Suntem noi, cu gandurile, emotiile si actiunile care cauta gratificare! Merita sa ramanem suparati pe parintii nostri sau mai sanatos ar fi, pentru noi si ei, sa avem intelepciunea de a schimba ce poate fi schimbat. Schimbarea vine prin asumarea responsabilitatii pentru cine suntem acum.

Conceptul de onorare a strămoșilor este unul vechi. Facem parte dintr-un trib mare si variat, daca privim in urma cu cateva generatii. In acest sens, stim sigur ca nu suntem niciodata singuri. Daca nu avem aceasta legatura, putem crede ca suntem singuri si deconectati de toata lumea. Daca nu facem pace cu trecutul nostru, acesta ne va bantui fiecare actiune. Acest lucru va duce la comportamente negative, trairi emotionale nesanatoase, relatiile cu ceilalti vor fi nesigure. Sa nu luam in calcul scenariul in care parintele pe care-l condamnam, moare. Cum mai reparam ceva in aceasta situatie? Vom trai multa vreme cu gandul acesta in suflet pentru ca regretul este mai puternic decat acceptarea sau iertarea, regretul doare mai mult.

Libertatea provine din iertare, intelegere sau acceptare, asa apare intentia de a opri  ciclul care nu aduce binele pe care ni-l dorim. Trebuie sa intelegem ca problemele de familie sunt transmise in lant, chiar daca nu se manifesta in aceeasi forma. Cand avem tendinta de a ne condamnam parintii, sa ne amintim: comportamentul parintilor nostri, nu era al lor, ei l-au mostenit din familia copilariei lor. Sa ne amintim cu blandete ca in spatele unui alcoolic violent, al unui parinte care-si neglijeaza propriul copil, il abandoneaza… exista adesea o fiinta ranita care sufera si nu stie ca poate cere ajutor. Este dificil sa trecem peste anumite evenimete? Da. clar! Este intelept sa intelegem ca tinand “focul” in mana, cu intentia de a-l arunca in altcineva, noi suntem cei care se ard primii! Cand vine momentul, iarta! Pentru ca relatiile cu parintii sunt radacinile noastre! Cine are relatii sanatoase are si radacini sigure pe care se poate baza.

 

Cu multa sinceritate,

P.S. Daca iti place ceea ce citesti si consideri ca acest articol ar putea ajuta, ofera si altcuiva posibilitatea de a afla despre el!

 

Photo: Unsplash.com

AdelaR

Author AdelaR

More posts by AdelaR

Leave a Reply

three × five =