Cred cu tărie că dacă ne-am cunoaște pe noi înșine mai bine, dacă ne-am conștientiza trecutul și dacă am înțelege mai bine natura binelui și a răului din noi, ne-am putea face mai puțin rău!
De cele mai multe ori, cu toate că furtuna s-a terminat de ceva vreme, mintea noastră rămâne agățată în marea neliniște. De cele mai multe ori, deși suntem liberi să ieșim din captivitate, ne tulburăm atât de tare încât avem impresia că furtuna abia a început. Mintea noastră rămâne blocată în incertitudine, ne gândim îngroziți la ceea ce a fost, suntem distruși de ceea ce a fost deja distrus. Este firesc să ne simțim copleșiți, deoarece regretul este un sentiment greu de suportat, în special atunci când realizăm că nu mai putem face nimic pentru a repara o situație trecută, că tot ceea ce putem face acum este să privim spre viitorul care deține potențialul vindecător.
Trecutul nu poate fi uitat, este cel care ne-a format să fim cine suntem acum, indiferent cât de apăsător ar fi el, dar trecutul se poate repeta dacă nu învățăm nimic din el. Când trăim asemenea momente încărcate emoțional, să ne amintim cu blândețe că nu contează cât de reală pare problema în acest moment, ea a trecut, nu se mai petrece acum. Este doar o amintire dureroasă, este o eroare de integrare a momentului prezent. Nu există nici un fel de putere în trecut, acesta este trecut, este real și solid, prin urmare nu mai poate fi schimbat.
Toată puterea noastră stă în momentul prezent, doar în acest moment avem la dispoziție forța necesară de a modifica impactul acestuia asupra personalității noastre și a emoțiilor proprii. Îndoiala și încrederea, dezordinea și ordinea sunt în noi înșine. Nu există nici o ființă, indiferent cât este de înțeleaptă sau conștientă, care să scape de această suferință a trecutului. Însă trauma trecutului poate fi înțeleasă dacă vom conștientiza cât de mult avem de pierdut dacă refuzăm să o privim în față, să o înțelegem și să o acceptăm. Azi trecutul nu mai are putere, el nu mai poate fi schimbat dar putem schimba felul în care ne raportăm în prezent la acest trecut. Putem lăsa această furie să se manifeste o perioadă de timp dar ar fi necugetat din partea noastră să o lăsăm să ne distrugă.
Toate evenimentele din viața noastră și toate problemele cu care ne confruntăm au un rol atunci când fac ceea ce sunt destinate să facă. Trecutul are și el un rol de formare a personalității noastre dar are și de asemenea rolul de învățător, nu de puține ori exigent. Și își pierde rostul atunci când nu își mai îndeplinește rolul. Astfel când ne agățăm cu încăpățânare de trecut, când nu putem ierta și nu-l putem lăsa în spate, acolo unde îi este locul, nu ne putem îndepărta de el. Acestă încăpățânare sadică de a retrăi trecutul vine la pachet cu anxietate sau depresie, tulburări de personalitate sau dependență.
Ce este trecutul altceva decât o perioadă de timp din existența noastră care s-a sfârșit, adică a murit. Când mergem la înmormântare sau la o sărbătoare care pomenește despre cineva mort, retrăim trecutul pe care l-am trăit alături de acea persoană. Retrăim trecutul acelei persoane pentru că ea nu mai are prezent. Cum ne simțim atunci? Triști, deprimați, uneori simțim bucurie sau recunoștință dar sentimentele predominante sunt cele negative, cum ar fi regretul. La fel se întâmplă și atunci când lăsăm trecutul să ne acapareze fiecare zi sau oră. Reamintirea constantă a trecutului ne împiedică să ne conturăm viitorul. Cu cât mai mult vorbim despre cât de tragic am trăit în trecut, cu atât mai multă vreme vom întreține traumă și-l vom întări cu fiecare retrăire. Putem afirma paradoxal că devenim în realitate cea mai profundă dorință a noastră.
Latura noastră emoțională, trăirile noastre zilnice sunt interconectate cu biologia proprie, ele nu pot fi separate una de alta, sunt părți ale aceluiași întreg. Atunci când lăsăm trecutul să ne stăpânească prezentul și viitorul, rămânem la mila propriilor frici, a anxietăților, a stărilor depresive, a urii, a resentimentelor de tot felul. Toate aceste stări sunt prelucrate și interpretate de către organism în evenimente biologice sau somatizări. Merită oare să ne îmbolnăvim, merită să ne distrugem viața pentru ceva ce nu mai există?
Consider că este important de știut că trecutul ne va bântui mereu, trauma nu va dispărea cu adevărat niciodată, dar noi vom deveni cu timpul mai puternici. Vestea bună dătătoare de speranță este că putem învăța cu timpul să acceptăm aproape orice aspect negativ cu care ne-am confruntat. Putem învăța să creștem emoțional și să devenim mai mari decât durerea trecutului. Odată ce ne îndepărtăm de trecut sau de o dificultate apăsătoare, o vedem cu ochiul minții din ce în ce mai mică. Ca un oraș văzut în oglinda retrovizoare a mașinii. Deși la început nu poate fi cuprins în imaginea din oglindă, cu cât ne îndepărtăm mai mult de el cu atât mai panoramică devine vederea lui. Până la un moment dat când vedem orașul din ce în ce mai mic, apoi dispare din cadrul vizual, deși el este tot acolo.
În cartea vieții noastre trecutul rămâne ca parte a poveștii, dacă rămânem blocați la aceste paginii, nu vom putea scrie viitorul. Nu este nevoie să închizi cartea, mergi mai departe, dă pagina! Dostoievski a spus că „se poate pedepsi și prin iertare!” Cum ar fi să încercăm acest lucru în loc să ne provocăm singuri rău? Până la urmă, orice aspect al vieții noastre, indiferent cât de dureros ar fi el, ne afectează EXACT atât cât ÎI DĂM VOIE să ne afecteze!
Cu multă sinceritate,
P.S. Dacă îți place ceea ce citești și consideri că acest articol ar putea ajuta, oferă și altcuiva posibilitatea de a afla despre el!
Mulțumesc pentru timpul pe care tu l-ai investit în aceste rânduri, aveam nevoie de ele.. le citesc cu sete și bucurie .. sunt o Luminița la capătul tunelului.. problema e când creierul și corpul nu înțeleg ce mi-e atât de clar. Toți suntem cu putregaiul în suflet dar greu găsești oamenii să recunoască. Cred că împreună putem să ne vindecam, eu” împreună” îl am doar pe Dumnezeu. Și parcă tot nu e suficient..
Bună Diana
Îți mulțumesc pentru gândurile tale, mi-au adus bucurie. Singurătatea poate fi apăsătoare și greu de suportat dar poate fi si modalitatea de a intra în contact cu propriul suflet. Ambele atitudini sunt la un gând distanță! Sper să alegi ce este benefic pentru tine, iar dacă nu te descurci singură, cere ajutor.
Psiholog Adela Ristea