Indiferent de unde vin, indiferent cât de bine sau de rău m-am simțit, odată ce ajung acasă mă simt minunat, nu mă simt singură. Când sunt acasă deodată mă simt confortabil, simt căldură, mă simt în siguranță. Când sunt acasă singurătatea și disconfortul emoțional dispar. Dar de unde vine această stare de bine, cine o alimentează și cele mai importante întrebări pe care mi le pun: ce este acest loc și unde este el? Este locul unde stau, acest spațiu limitat între pereții căruia îmi petrec existența? Buddha spune că acest loc este în mine. Freud spune că Eul meu este ca o casă care are multe încăperi și în care este întuneric. Iar conștiința mea este o lumină care seamănă de multe ori cu o lumânare tremurând în bătaia vântului. Acum este aici, în altă clipă este acolo. Dar există lumină și acolo unde există lumină întunericul, oricât ar fi de întunecat, dispare. Casa mea sunt eu, eu însămi sunt un amestec între lumină și întuneric. Acest Eu/Acasă este ca o insulă de care uneori mă îndepărtez, dar la care mă întorc mereu. Pentru a nu rătăci drumul este important să repet întoarcerea, este o practică. 

Începând cu perioada pandemică am fost forțată să rămân în casă. Viața pe care o trăiesc acum mă învață că singurătatea este un nou mod de a fi. Îmi amintesc că mă simțeam singură și înainte deși eram înconjurată de mulți oameni. Poate eram singuri cu toții, dar eram împreună și nu simțeam nevoia de a mă gândi la ”acasă”. Poate și ei simțeau ca mine un gol interior, un fel de disconfort emoțional pe care încercam să-l umplu rămânând în contact. Si credeam cu naivitate că acest sentiment va dispărea de la sine, doar pentru că trăiam în acest mediu. Ce modalitate amăgitoare de a-mi trăi viața, să cred că dacă sunt înconjurată de oameni cu care nu pot discuta lucruri importante, care contau pentru mine, ceva semnificativ se va întâmpla. Speram cu naivitate că aveam o legătură de prietenie cu acei oameni în prezența cărora eram nevoită să mă abțin a spune ce gândesc cu adevărat. Cu ei nu puteam să exprim punctele de vedere în care credeam fiindcă îmi era teamă că mă vor judeca și vor gândi că ideile mele sunt imposibil de acceptat și eu sunt ”deplasată”.

La fel cum relațiile sterile din viața mea m-au învățat că nu este nimic hrănitor, benefic mie în acest timp de conectare, la fel m-a învățat și pandemia. Cu toată tehnologia și posibilitățile pe care le am la dispoziție pentru a ”sta conectată” și a fi ”în contact”, sentimentul de singurătate nu dispare, deși aparent lucrurile par că ar conta. Vorbeam pe WhatsApp, scriam mesaje, postam pentru a ”împărtăși” cu ”prietenii” de pe Facebook, primeam mesaje, le citeam și asta zilnic. Eram ocupată câteva ore bune pe zi pentru a sta ”în contact”. Eram propriul meu dușman care parcă voia să se asigure că nu trebuie să rămân singură cu ”străinul” din mine. Asta este ceea ce încercam să fac, mă acopeream în zgomot și mă țineam ocupată pentru a nu rămâne singură cu străinul neliniștit din mine cu care am trăit tot timpul dar pe care n-am vrut să-l văd, nu am vrut să-l cunosc. Să constat cu stupoare că El este cel care contează, este Sinele meu pe care acum îl aud cum îmi spune suav: ”Ceva nu este în regulă cu tine!”

În acestă lungă perioadă am fost nevoită să stau cu proprii mei demoni interiori, pentru că nu mai aveam unde fugi. M-am pierdut pe mine însămi, pentru a putea realiza că nu am nevoie de tehnologie sau de prieteni închipuiți pentru a mă simți conectată, întreagă. Nu vreau să las impresia că tehnologia sau prietenii nu contează, că aceste două resurse externe nu ar fi importante. Sunt, îmi este clar că sunt. Tehnologia este utilă și nu mai pot trăi fără ea în această perioadă în care mă găsesc. Prietenii sunt familia pe care mi-o aleg, dar acum îi aleg conștient. Cei câțiva prieteni pe care-i am sunt un răspuns dat nevoi mele interioare, vorbesc cu ei ca și când aș vorbi cu mine.

 Sunt mai conectată ca oricând și totuși mai deconectată ca niciodată, îmi ziceam! Acesta este sentimentul pe care l-am trăit, de singurătate. Dar ca un învățător exigent ce a fost, singurătatea mi-a arătat cu o claritate terifiantă drumul spre acasă. Așa cum după o perioadă lungă de absență, casa devine neîngrijită și se poate deteriora, la fel a fost și cu casa mea interioară, propria mea ființă. Să mă întorc acasă înseamnă să mă accept așa cum sunt, să mă văd așa cum sunt, cu bune și rele, să văd dezordinea și să o accept, să permit tensiunii din mine să se manifeste. Îmi permit să fiu conștientă de fricile mele, de limitările mele, de singurătatea mea și de anxietățile mele. Am fugit prea mult de ele și cu cât fugeam mai tare cu atât mai repede mă îndreptam către ele. Acum știu că sunt aici, așa cum spune Jung, le invit la masă și stau cu ele de vorbă, le umanizez, le îmblânzesc, am grijă de ele. Pentru că aceasta este calea pe care o găsesc oportună pentru a face pace cu ele. 

Când am început să-mi recunosc fricile, anxietățile, depresia, ele au început să mă recunoască pe mine. Ca o mama iubitoare care-și oglindește cu compasiune copilul, la fel procedez și eu cu aceste părți din mine. Le accept, le îmbrățișez cu tandrețe pentru a le umaniza. Ori de câte ori fac acest lucru simt că mă duc acasă, simt că sunt mai aproape de mine. Conectarea cu emoțiile mele, cu întregul meu (când vorbesc despre întreg, vorbesc despre tot ce este bun și rău în mine, conștient și inconștient), este conectare reală, conținătoare și vindecătoare. Iluziile nu-și au locul aici, este foarte real, concret. 

Refugiul meu nu mai este în afară acum, refugiul este în mine, acasă este locul din mine. Conectarea cu întreaga mea ființă îmi conferă sentimentul de libertate, de ușurare sufletească, de Pace. Acest lucru este posibil! Nu doar pentru mine, pentru oricine este disponibil să facă sacrificiu, pentru că nu este ușor și nu este rapid. Când am înțeles această lecție am început treptat să observ cum toate circumstanțele vieții mele se schimbă. Plecând de la relațiile cu familia, prietenii, până la circumstanțele vieții care au legătură cu jobul meu, cu banii și alte nevoi firești. Faptul că mă simt confortabilă cu mine însămi îi ”molipsește„ și pe ceilalți de lângă mine. Le oferă încredere că dacă eu pot, pot și ei. 

Sunt încântatő să realizez că pentru a-mi schimba viața, tot ceea ce am de făcut este să-mi schimb credințele! 

Dacă și tu dorești să ajungi ”acasă” și nu reușești singur, scrie-mi! Intră într-o relație terapeutică vindecătoare. Acest lucru va face diferența!

 

Cu multă sinceritate,

P.S. Dacă iți place ceea ce citești și consideri ă acest articol ar putea ajuta, oferă și altcuiva posibilitatea de a afla despre el!

 

Photo: Unsplash.com

AdelaR

Author AdelaR

More posts by AdelaR

Leave a Reply

2 × five =