Lipsa de atenție, căldură și validare maternă, lipsa sentimentului de siguranță asigurat de prezența ei sau absența emoțională a acesteia, distruge sentimentul identității de sine. Lipsa mamei duce la formarea unui atașament nesigur, care formează copii caracterizați drept anxioși, evitanți, lipsiți de încredere sau îngrijorați. Bebelușii caută constant prezența mamei, contactul cu ea, pentru a se liniști și a se simți în siguranță și devin anxioși dacă mama nu le răspunde fizic și emoțional nevoilor lor. Această lipsă, a unei mame conținătoare cauzează un model de lucru intern în care ei se așteaptă să fie refuzați. Acest tip de model are la bază relația cu o mamă care își respinge constant bebelușul când acesta se apropia de ea pentru alinare sau este preocupată de propriile ei trăiri emoționale. Lipsa unei mame consistente și nesincronizate cu nevoile copilului îi modeleze în moduri care sunt atât văzute cât și nevăzute.
Atașamentul emoțional al legăturii cu mama creează sentimentul apartenenței. Încă de la începutul relație, cele două trăiesc într-un continuu proces de schimburi emoționale, un flux de sentimente care circulă în ambele direcții. Această lume sentimentală a mamei, trăirile ei pozitive sau negative vor deveni fundamentul sufletesc al copilului, tiparul propriei sale identități. Copilul este o prelungire a sufletului ei, a structurii ei psihologice emoționale. Ceea ce mișcă în cel mai întunecat ungher al sufletului mamei, este simțit de copil.
O relație atât de intimă îl leagă pe copil de mama lui pentru toată viața. Chiar dacă nu mai trăiesc de mult în aceeași casă, chiar dacă nu vorbesc unul cu celălalt sau când vorbesc își spun banalități, mama și copilul sunt legați pentru totdeauna de conținuturile inconștiente. Pe acest fundament inconștient, copilăria continuă să-l influențeze pe viitorul adult prin intermediul sentimentelor și comportamentelor pe care le adoptă, al ideilor sau al alegerilor pe care le face fără ca măcar acesta să prindă de veste. Încă din fragedă copilărie fiica încearcă să poarte pantofii cu toc ai mamei sale, îi poartă hainele si accesoriile, în speranța ca într-o zi va fi ca ea. Mai târziu în adolescență, mama începe să fie ”împinsă mai încolo”, iar, de cele mai multe ori, când intră în relații sau are proprii ei copii fiica jură că nu va ajunge niciodată ca mama ei. Așchia nu sare departe de copac! Dacă nu dorești să fii ca mama ta, nu este suficient ”să juri”, este în mod obligatoriu nevoie de efort și conștientizare pentru a te desprinde de influența arhetipului mamei.
Mama și fiica
Aproape că nu există un alt atașament atât de strâns ca cel realizat între mame și fiice, afirmă Ruppert. În fiica ei, mama se poate transpune cel mai bine iar fiica, cunoaște sufletul mamei ei pe dinăuntru și pe dinafară. Fiica este oglinda mamei ei, iar mama, inconștient, tinde să-și împlinească prin ea visele și ambițiile nerealizate, sufocându-și astfel copila. Aceste dorințe neîmplinite ale mamei devin o povară pentru ea. Acestea sunt motivele pentru care relația simbiotică mamă-fiică este des întâlnită. Această simbioză împiedică dezvoltarea autonomiei eului, a vieții trăite cu sens și lipsită de tulburări emoționale. Prin intermediul mamei, fiica experimentează ce înseamnă să fii femeie. Dacă mama este încrezătoare, atractivă în feminitatea ei, fiica va fi împăcată cu latura ei feminină. Dacă fiica percepe din traiul mamei ei doar aspecte negative, conflicte în relație, divorț, îngrădirea feminității prin religiozitate excesivă, o viață sexuală amorală, fiica va fi nesigură în a trăi propria ei condiție de femeie. Atâta timp cât o femeie își devalorizează inconștient feminitatea ea rămâne vulnerabilă în fața judecăților, ea va resimți ca pe o lipsă diferența pe care o întrupează. Este greu de negat importanța psihologică și umană a relației dintre mamă și fiică. Această provocare ambivalentă, discontinuă, de nepătruns, se poate manifesta în infinite variații.
Simțul identității unei femei, precum și felul în care ea își vede locul în societate, este foarte probabil să fie modelat ca răspuns la relația cu femeia care i-a servit cel mai timpuriu model, fie că este vorba de mama, bunica sau o altă femeie. Relația dintre mamă și fiică devine modelul pentru o mare parte din relațiile adulte: comportamentul, atitudinea, independența și însăși egoismul unei femei vin, de cele mai multe ori, din exemplul învățat de la mama.
O relație simbiotică similară între mamă și fiică, duce ca fiica să rămână „eterna domnișoară”, ca și cum anii nu ar fi trecut peste ea. Acest gen de femeie este interesata aproape exclusiv de caracterul mamei sale, pe care o compătimește pentru viața ei grea. Acest gen de milă conține o dinamică neconștientizată care este nesănătoasă, un amestec de indiferență și rivalitate, deghizate în nevoia de a sta în compania mamei sale, ca și cum mama ei nu ar putea exista fără ea.
Cu cât o mamă este mai echilibrată, are o relație bună cu ea însăși, soțul ei, trecutul și societatea în general, cu atât va fi mai ușor să-i ofere fiicei ei cel mai bun început de drum în viață. Este foarte dificil să fii mamă, însă, de multe ori, nu este ușor nici să fii fiica unei anumite mame!
Formele prin care se manifestă umbra(părțile întunecate ale mamei) maternă sunt, printre altele: narcisism, perfecționism, violență, protecție excesivă sau culpabilitate.
Daca mama nu a avut la rândul ei tată, aceasta intră în relație cu un complex patern negativ. Ea ajunge să fie dezamăgită de partener și de viață. Fiica acestei mame va dezvolta complexe paterne și va ajunge să se căsătorească cu un bărbat care se teme să iubească, de exemplu.
Dacă tânăra femeie primește de la mama ei mesajul că în viață nu trebuie să se bazeze pe bărbați și trebuie să-și câștige singure independența, impresia lor este că trebuie să-și câștige această independență împotriva bărbaților. Aceste fiice vor ajunge să tânjească după iubirea unui bărbat sau nu vor putea să se bucure deplin de ea.
Lipsa disponibilității emoționale a mamei lasă un gol interior, manifestat prin imposibilitatea de a realiza un contact natural cu o altă ființă. Pentru copil aceasta va fi experiența centrală a vieții lui. Prin căutarea continuă a legăturilor intime cu ceilalți, dorește să umple acel gol. Dar va fi mai mereu dezamăgită pentru că tiparul relațional nu a fost conturat, ea urmând să-și manifeste în exterior singurătatea interioară prin arta, implicare excesivă în muncă, religie, poate rămâne nefericită într-o relație sau se poate retrage în locuri izolate.
Mama perfecționistă este de obicei caracterizată ca fiind obsedată de a deține controlul, temătoare și neliniștită, pentru ea aspectul exterior este totul. Copiii acestei mame tind să fie hiper-critici cu ei înșiși, simțindu-se inadecvați, pustiiți emoțional, tind să dezvolte anxietate generală și socială, depresie, tulburări de alimentație, mânie, stimă de sine scăzută si rebeliune adolescentină. Fiica acestei mame simte adesea că opiniile altora sunt mult mai importante decât ale sale. Adesea are un sentiment intens că lumea o urmărește sau o judecă.
Mama imprevizibilă este tipologia mamei anxioase, mânioasă, excesiv de emoțională, copleșită de sentimente, care își bazează stilul de parenting pe starea de spirit. Acest zbucium sufletesc al mamei este transmit copiilor ei sub diverse forme: o nevoie înrădăcinată de a avea grijă de oameni și problemele lor emoționale, emoții copleșitoare precum furie, anxietate sau depresie. Copiii acestor mame pot învăța din timp despre cum să citească oamenii și situațiile, pentru a gestiona sentimentele puternice ale altora. Încă de mici dobândesc această experiență în relația cu mama lor imprevizibilă. Pentru a nu pierde iubirea și atenția mamei, ei încearcă să-i afle starea emoțională pentru a se adapta dispoziției ei sufletești. Aceste mame pot, de asemenea, dezvolta în copiii lor abilități excelente de a interacționa cu alții, capacitatea de a fi empatici, dar de multe ori aceste atribute sunt folosite excesiv, în detrimentul lor.
Mama care-și pune pe primul loc satisfacerea nevoilor personale, este unul dintre cele mai răspândite stiluri de maternitate, afirma psihologul Poulter. Ele nu sunt capabile să-și vadă copiii ca pe niște ființe independente și tind să fie preocupate de sine și nesigure în relația cu copiii lor. Copiii vor afla de la o vârstă fragedă că rolul lor este de a face ca mama lor să fie remarcată. Moștenirea emoțională pe care aceste mame o transmit copiilor poate fi: îndoieli în propriile abilități de a lua decizii, dificultăți în a se încrede în propriile sentimente când se lovesc de diverse probleme, deoarece vor considera opinia mamei ca fiind mai importantă și mai puternică decât a lor. La polul opus, aceste mame pot crește copii intuitivi, loiali, perceptivi in ceea ce privește oamenii și relațiile, care au abilități bune în a-i sprijini pe ceilalți.
Mama care se consideră cea mai bună prietenă a copiilor, îi place să-și trateze copiii ca egali ai săi pentru a evita responsabilitatea de a stabili granițe. Ea consideră că viața ei s-ar încheia dacă ar îmbrățișa maternitatea, astfel, prin acest șiretlic, evită acest rol. În această situație, atât copilul cât și părintele își asumă rolul de confident emoțional și partener, lăsându-l astfel pe copil fără mamă. Nevoile emoționale ale acestei mamei sunt atât de consumatoare, și revine sarcina copilului să le satisfacă, spune Poulter. Această mamă uită că mai întâi de toate este mamă și că rolul ei este de a conține, de a iubi, de a le oferi copiilor o viață lipsită de tulburări emoționale. Copiii acestor mame s-ar putea să se simtă neglijați emoțional, sau pot dobândi frică de respingere. În relații se pot simți frustrați și înverșunați, având tendința de a se simți nedoriți și subapreciați.
Mama completă este un ideal experimentat doar de aproximativ 10% dintre copii, spune Poulter. Mama completă este echilibrată emoțional, își poate vedea copiii ca indivizi autonomi, ea îi poate ajuta să își atingă propria independență. Nu este mama perfectă, însă indiferent de circumstanțele ei emoționale, este angajată responsabil și conștient în creșterea copiilor. Copiii acestor mame simt că sunt iubiți, mama lor este prezentă emoțional și atentă la nevoile lor, prin urmare ei au o bază sigură din care pot să exploreze lumea. Pot să îți asume riscuri, să îmbrățișeze schimbarea, pot cu mai multă ușurință să devină persoane independente și să inițieze relații fără teamă de respingere. Ei vor avea capacitatea de a aprecia că ceilalți oameni au propriile lor perspective.
Mamele care au suferit traume de atașament (lipsa sau moartea unui părinte, abuzul), nu realizează ce simt și trăiesc copiii ei, pentru că nu se pot conecta corect cu ele însele. Prin urmare nu pot transmite copiilor lor sentimente clar definite în ceea ce privește corporalitatea, relațiile sociale și sexuale sau dragostea. Aceste mame nu-și pot hrăni emoțional copiii, iar aceștia sunt alimentați de sentimente haotice de frică, de depresie sau dezamăgire, sentimente pe care mama lor le trăiește deja.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: ”Adevărată mamă nu este cea care-i dă viață copilului, ci bună creștere.” Poate cuvintele lui vă ajută mai mult să fiți mame bune pentru copiii voștri. Nu există nici o modalitate prin care mama poate fi perfectă, nici nu este nevoie. Pentru că există mii de moduri prin care o mama poate fi suficient de bună. Si este deajuns!
Referințe:
Există iubiri fericite? Psihologia relației de cuplu. Guy Corneau
Psihologies.co.uk – The five mother types
Cu multă sinceritate,
P.S. Dacă iți place ceea ce citești și consideri că acest articol ar putea ajuta, oferă și altcuiva posibilitatea de a afla despre el!
Photo: Unsplash.com, https://www.pexels.com/
